Contestarea unei moșteniri în România când unii moștenitori locuiesc în străinătate și testamentul este disputat

Când o persoană care deține bunuri în România decedează, moștenitorii se așteaptă de multe ori ca succesiunea să fie o simplă formalitate notarială. În familiile transfrontaliere însă, realitatea poate fi mult mai complicată: testamentul este contestat, o parte dintre moștenitori locuiesc în străinătate, alții invocă devoluțiunea legală din Codul civil, iar o procedură notarială relativ liniștită se transformă într-un litigiu complex, cu ramificații în mai multe țări. Instanțele civile, notarii, moștenitorii din străinătate și uneori chiar instanțe străine ajung să fie implicate.

Acest articol explică modul în care funcționează contestarea unei moșteniri în România atunci când testamentul este disputat, iar unii sau toți moștenitorii locuiesc în străinătate. Textul se adresează moștenitorilor, legatarilor și consilierilor lor, care au nevoie să înțeleagă dacă, când și cum poate fi atacat un testament românesc, ce termene se aplică, ce probe sunt utile și cum se face citarea internațională a părților.

Ne concentrăm pe trei piloni principali:

• Temeiurile de contestare a testamentului în dreptul român (capacitate, vicii de consimțământ, vicii de formă);
• Pașii procedurali și probele în acțiunile judiciare de anulare sau limitare a efectelor testamentului; și
• Implicarea moștenitorilor din străinătate și comunicarea actelor de procedură în plan internațional.

Articolul pornește de la premisa că legea română este aplicabilă succesiunii (ca lex successionis), fie pentru că defunctul își avea reședința obișnuită în România, fie datorită unei alegeri de lege în temeiul Regulamentului (UE) nr. 650/2012 privind succesiunile. Chiar și atunci când o altă lege guvernează succesiunea ca ansamblu, dreptul român rămâne aplicabil pentru drepturile reale asupra imobilelor din România și pentru procedura în fața instanțelor și notarilor români.

Temeiuri de contestare a testamentului (capacitate, vicii de consimțământ, vicii de formă)

Potrivit Codului civil, testamentul este un act juridic unilateral, personal și solemn, prin care testatorul dispune pentru cauză de moarte de patrimoniul său, în tot sau în parte. Ca orice act juridic, testamentul trebuie să îndeplinească condițiile generale de validitate (capacitate, consimțământ valabil, obiect și cauză licită și determinată), dar și condițiile speciale de formă cerute pentru dispozițiile testamentare.

În linii mari, un testament românesc poate fi contestat pentru trei categorii principale de motive:

• lipsa capacității testatorului la data întocmirii testamentului;
• vicii de consimțământ (eroare, dol, violență, influență nejustă); și
• vicii de formă, adică nerespectarea formei solemne cerute de lege.

1. Capacitatea succesorală a testatorului

Testatorul trebuie să aibă capacitate de exercițiu și discernământ la momentul întocmirii testamentului. Dreptul român distinge între capacitatea juridică generală (vârsta, lipsa punerii sub interdicție) și capacitatea mentală concretă (aptitudinea de a înțelege și a-și exprima în mod liber ultima voință).

Principalele reguli sunt:

• Vârsta și capacitatea de exercițiu: în principiu, numai persoanele cu capacitate deplină de exercițiu (majore, neaflate sub interdicție) pot încheia un testament valabil. Persoanele aflate sub interdicție judecătorească sau cu capacitate restrânsă pot fi lipsite de aptitudinea de a testa.
• Discernământ la data testamentului: chiar dacă o persoană are formal capacitate de exercițiu, testamentul poate fi atacat dacă la data semnării testatorul suferea de o tulburare psihică sau de o stare patologică de natură să îi afecteze grav discernământul. Instanța analizează, de regulă, documente medicale, declarații de martori și expertize psihiatrice.
• Incapacitate temporară: simplul fapt că testatorul a fost bolnav nu este suficient; se analizează dacă exact la data semnării testamentului persoana era lucidă și conștientă. Acest aspect este esențial în cazul bolilor terminale sau al persoanelor în vârstă cu episoade de confuzie.

Moștenitorii care contestă testamentul invocă frecvent diagnostice precum demență, boli psihiatrice grave sau tratamente medicamentoase puternice, susținând că defunctul nu a avut discernământ. Sarcina probei revine reclamantului, dar instanțele române sunt dispuse să dispună expertize și să reconstituie istoricul medical atunci când apar îndoieli serioase.

2. Viciile de consimțământ: eroare, dol, violență, influență nejustă

Ca și alte sisteme de drept continental, dreptul român recunoaște mai multe vicii de consimțământ care pot invalida actele juridice, inclusiv testamentele: eroarea, doliul (frauda) și violența. Acestea sunt reglementate în partea generală a Codului civil privind contractele și actele juridice și se aplică, prin analogie, și dispozițiilor testamentare.

În practică, scenariile frecvente de contestare privesc:

• Eroarea: testatorul s-a aflat într-o eroare esențială, de exemplu privind identitatea beneficiarului sau natura bunului lăsat. Dacă eroarea a fost determinantă și scuzabilă, se poate cere anularea testamentului.
• Dolul (frauda): o altă persoană a indus voit în eroare testatorul, prin minciuni, ascunderea de informații sau comportament manipulator, cu scopul de a obține un avantaj succesoral. Frauda poate consta în izolarea testatorului de ceilalți moștenitori, controlul accesului la informații sau prezentarea falsă a consecințelor juridice.
• Violența și influența nejustă: testatorul a semnat testamentul sub amenințări, constrângere sau presiune psihologică intensă, de exemplu când o rudă sau un îngrijitor a sugerat explicit sau implicit că va înceta să îi acorde îngrijiri dacă nu este favorizat în testament.

Aceste vicii dau naștere, de regulă, nulității relative, care trebuie invocată în termenul de prescripție (în mod obișnuit trei ani de la data la care moștenitorul a cunoscut testamentul și cauza de nulitate). Instanțele analizează ansamblul circumstanțelor: izolarea defunctului, dependența față de un anumit moștenitor, diferența față de dispoziții anterioare, comportamentul beneficiarului favorizat înainte și după întocmirea testamentului.

3. Viciile de formă ale testamentelor românești

Dreptul român admite mai multe forme de testament, însă în practică două sunt predominante:

• Testamentul olograf: trebuie să fie scris în întregime, datat și semnat de testator. Un text tipărit cu simpla semnătură nu este suficient, iar lipsa datei sau a semnăturii atrage, de regulă, nulitatea.
• Testamentul autentic: se întocmește în fața notarului public, care redactează sau citește actul, verifică îndeplinirea condițiilor de formă și autentifică documentul, ce este apoi semnat de testator în prezența notarului.

Există și forme speciale (testament mistic, testamente privilegiate în situații excepționale), rare în practică și supuse unor condiții stricte. Testamentele reciproce sau „în dublu exemplar” între soți sunt, în principiu, interzise în dreptul român, ca și pactele asupra unei succesiuni viitoare.

Un testament poate fi atacat pentru vicii de formă precum:

• lipsa sau incompletitudinea semnăturii testatorului;
• lipsa datei la un testament olograf, sau o dată evident neconformă realității;
• un testament olograf scris parțial la calculator sau de altă persoană, cu simpla semnătură a testatorului;
• un testament autentic în care notarul nu a respectat formalitățile obligatorii (nu a citit actul, nu a asigurat interpret pentru testator, nu a respectat regulile speciale pentru persoane nevăzătoare sau analfabete);
• încălcarea interdicțiilor legale, de exemplu un testament comun semnat de doi soți în același înscris.

Anumite vicii de formă pot atrage nulitatea absolută (care poate fi invocată oricând), în timp ce altele duc doar la nulitate relativă. În practică, ghidurile juridice românești subliniază că testamentele pot fi contestate pentru vicii de consimțământ în termen de trei ani, în timp ce nulitatea absolută poate fi invocată fără limită de timp.

4. Ilegalitatea materială și încălcarea rezervei succesorale

Dincolo de capacitate, consimțământ și formă, testamentul poate fi problematic și prin conținutul său, atunci când încalcă norme imperative, în special cele privind rezerva succesorală. Dreptul român protejează descendenții, soțul supraviețuitor și ascendenții privilegiați acordându-le o cotă rezervată din moștenire, egală, în principiu, cu jumătate din cota ce le-ar reveni ca moștenitori legali.

Un testament care lasă întreaga avere unui singur legatar, excluzând copiii și soțul, nu va fi neapărat anulat în bloc, ci poate fi redus prin acțiune în reductiune, astfel încât să fie refăcute rezervele succesorale. În practică, moștenitorii rezervatari pot formula atât acțiuni de constatare a nulității (absolute sau relative), cât și acțiuni în reductiune, în subsidiar, dacă testamentul este menținut ca valabil, dar excesiv în raport cu rezerva lor.

Pași procedurali și probe

Înțelegerea temeiurilor de contestare reprezintă doar jumătate din problemă. În cauzele cu elemente internaționale, moștenitorii trebuie să navigheze și procedura civilă română în materia succesiunilor: relația cu notarul, competența instanțelor, termenele de prescripție și regulile de probă.

1. Relația dintre procedura notarială și litigiul în instanță

În România, majoritatea succesiunilor se soluționează de către notari publici. Notarul identifică moștenitorii, verifică existența testamentului, stabilește legea aplicabilă (română sau străină, potrivit Regulamentului UE), reconstituie masa succesorală și emite certificatul de moștenitor, folosit ulterior pentru înscrierea drepturilor în cartea funciară și în alte registre.

Atunci când validitatea testamentului este contestată, trebuie distinse două planuri:

• Planul notarial: notarul poate suspenda sau refuza finalizarea succesiunii dacă observă un litigiu serios asupra testamentului sau dacă este sesizat cu existența unei acțiuni în instanță. De regulă, părțile sunt îndrumate să continue disputa în fața instanței.
• Planul judiciar: numai instanța poate anula testamentul, poate constata nulitatea sau poate dispune reductiunea liberalităților. Notarul este obligat să respecte hotărârea judecătorească definitivă și va ajusta certificatul de moștenitor în consecință.

În practică, este frecvent ca moștenitorii să introducă o acțiune în instanță și, în paralel, să ceară notarului suspendarea procedurii succesorale. După rămânerea definitivă a hotărârii care soluționează valabilitatea testamentului, succesiunea este reluată la notar, pe baza constatărilor instanței.

2. Instanța competentă și procedura aplicabilă

Competența în litigiile succesorale este reglementată în Codul de procedură civilă și, pentru cauzele cu elemente de extraneitate în UE, de Regulamentul (UE) nr. 650/2012. În dreptul intern, acțiunile privind succesiunea (inclusiv valabilitatea testamentelor) revin, de regulă, instanței de la ultimul domiciliu al defunctului din România, de obicei judecătoria de la locul respectiv.

În cauzele transfrontaliere, Regulamentul succesiunilor stabilește, ca regulă, competența autorităților statului membru în care defunctul își avea reședința obișnuită la data decesului. Dacă reședința obișnuită a fost în România, instanțele române vor avea, de cele mai multe ori, competența principală în privința succesiunii, inclusiv asupra validității testamentului referitor la bunurile din România.

Acțiunea folosită pentru contestarea testamentului este, în mod tipic, o acțiune în anulare sau acțiune în constatarea nulității, la care se pot adăuga cereri de reductiune și, ulterior, acțiuni de partaj. Toți moștenitorii și legatarii care pot fi afectați de rezultat ar trebui chemați în cauză, inclusiv cei care locuiesc în străinătate, astfel încât hotărârea să le fie opozabilă.

3. Termenele de prescripție pentru contestarea testamentului

Termenele de prescripție depind de natura nulității invocate:

• Nulitatea relativă (vicii de consimțământ, anumite situații de lipsă de capacitate): acțiunile întemeiate pe eroare, dol, violență sau alte vicii de consimțământ sunt, în general, supuse unui termen de prescripție de 3 ani, care curge de la data la care moștenitorul a luat cunoștință de existența testamentului și de cauza de nulitate.
• Nulitatea absolută (vicii grave de formă sau de fond): când testamentul prezintă vicii considerate a atrage nulitatea absolută – de exemplu lipsa totală a semnăturii, încălcarea unor dispoziții imperative – acțiunea nu este supusă, de regulă, unui termen de prescripție și poate fi formulată oricând.
• Acțiunea în reductiune: acțiunile prin care se urmărește reducerea donațiilor și legatelor care aduc atingere rezervei succesorale sunt supuse propriilor termene de prescripție stabilite de Codul civil, de regulă având ca reper deschiderea succesiunii sau momentul luării la cunoștință de încălcarea rezervei.

Încadrarea corectă a cazului (nulitate relativă versus absolută) este esențială: dacă instanța apreciază că este vorba de nulitate relativă și constată că termenul de 3 ani este depășit, acțiunea poate fi respinsă ca prescrisă chiar și atunci când faptele par convingătoare. Pentru moștenitorii din străinătate, care află uneori tardiv de existența testamentului, consultanța juridică timpurie este crucială.

4. Construirea dosarului probator

Litigiile privind testamentele se câștigă sau se pierd, de regulă, pe baza probelor, nu doar a argumentelor teoretice. În cauzele cu moștenitori în mai multe țări, colectarea și conservarea probelor la timp este vitală, deoarece martorii sunt răspândiți, iar documentele medicale sau bancare pot deveni greu accesibile.

Categoria de probe relevante include, în principal:

• Acte de stare civilă: certificatul de deces, certificatele de căsătorie, certificatele de naștere ale moștenitorilor, dovada domiciliului defunctului și al moștenitorilor.
• Testamentul și actele notariale: originalul testamentului, copii autentice, încheierea notarială pentru testamentele autentice, informații despre înregistrarea testamentului și orice alte acte testamentare (codicile, revocări) existente în România sau în străinătate.
• Documente medicale: fișe de spital, scrisori medicale, consulturi psihiatrice, prescripții, rapoarte care atestă starea mentală, în special în jurul datei întocmirii testamentului. În context transfrontalier, aceasta presupune obținerea de documente și de la furnizori de servicii medicale din alte țări.
• Declarații de martori: rude, vecini, îngrijitori, precum și notarul sau avocatul care a asistat la întocmirea testamentului pot depune mărturie cu privire la starea psihică a testatorului și la contextul în care a fost semnat actul.
• Expertize: rapoarte de expertiză grafoscopică în cazul suspiciunilor de fals sau de contestare a unui testament olograf, precum și expertize medico-legale psihiatrice care să reconstituie discernământul la data actului.
• Probe documentare privind influența sau constrângerea: corespondență electronică, mesaje, scrisori, înregistrări sau documente financiare ce indică manipulare, izolare sau schimbări bruște în planificarea succesorală sub influența unei anumite persoane.

Moștenitorii care locuiesc în străinătate trebuie să fie pregătiți să coopereze activ: să furnizeze documente, să participe la audiere (inclusiv prin videoconferință, dacă instanța permite), să dea declarații scrise sau să autorizeze avocatul român să obțină în numele lor anumite înscrisuri.

5. Interacțiunea cu dreptul străin și cu proceduri paralele

În succesiunile transfrontaliere se întâlnesc adesea proceduri paralele în alte state – de exemplu, proceduri de probate în statul de reședință obișnuită sau acțiuni privind recunoașterea unui testament într-o altă jurisdicție. Instanțele române pot fi chemate să țină seama de efectele unor hotărâri străine sau de conținutul dreptului străin asupra validității și interpretării testamentului.

Câteva situații tipice:

• dacă testamentul a fost întocmit în străinătate, în formă străină, instanțele române pot solicita dovezi și opinii privind validitatea lui formală în dreptul acelui stat, având în vedere și Convenția de la Haga din 1973 privind forma dispozițiilor testamentare, la care România este parte;
• dacă o instanță străină a pronunțat o hotărâre privind validitatea testamentului sau calitatea de moștenitor, aceasta poate trebui recunoscută în România în temeiul Regulamentului succesoral sau al unor tratate bilaterale/multilaterale;
• invers, hotărârile instanțelor române care anulează un testament sau modifică cotele moștenitorilor pot avea nevoie de recunoaștere și, după caz, de executare în străinătate, pentru ca băncile sau registrele imobiliare străine să actualizeze situația juridică.

De aici rezultă importanța unei strategii coerente de litigiu, care să evite pozițiile contradictorii în jurisdicții diferite și să anticipeze efectele transfrontaliere ale hotărârilor obținute în România.

Implicarea moștenitorilor din străinătate și comunicarea actelor de procedură internațional

Unul dintre cele mai sensibile aspecte ale litigiilor succesorale este asigurarea faptului că moștenitorii și legatarii care locuiesc în străinătate sunt citați corect și au posibilitatea efectivă de a participa la proces. Nerespectarea regulilor privind comunicarea actelor poate face hotărârea vulnerabilă la căi de atac și poate îngreuna recunoașterea în alte state.

1. Identificarea și chemarea în judecată a tuturor părților interesate

Într-o acțiune de contestare a testamentului, părțile principale sunt:

• moștenitorii-reclamanți care atacă testamentul (de exemplu, copiii sau soțul care se consideră dezavantajați sau suspectează nereguli);
• legatarii sau moștenitorii favorizați prin testament (de multe ori, una-două persoane care primesc cea mai mare parte a averii); și
• ceilalți moștenitori legali ale căror drepturi pot fi afectate, chiar dacă susțin testamentul sau rămân neutri.

Procedura civilă română impune chemarea în judecată a tuturor persoanelor cu interes direct în valabilitatea testamentului. Dacă unii moștenitori se află în străinătate, este necesară obținerea adreselor exacte, ceea ce poate presupune verificarea unor registre de populație, informații consulate sau pur și simplu datele furnizate de familie.

Dacă adresa unui moștenitor străin este necunoscută, iar eforturile rezonabile de identificare eșuează, instanța poate recurge la proceduri de citare prin publicitate sau numirea unui curator special, dar aceasta este o soluție de ultimă instanță și poate complica recunoașterea hotărârii în străinătate. În măsura posibilului, este preferabilă identificarea unei adrese reale de corespondență.

2. Comunicarea actelor de procedură către moștenitori în alte state membre UE

Când moștenitorii domiciliază în alt stat membru UE (cu excepția Danemarcei), comunicarea actelor de procedură în materie civilă (inclusiv în litigiile succesorale) este guvernată de Regulamentul (UE) 2020/1784 privind comunicarea actelor judiciare și extrajudiciare. Acest regulament, care a înlocuit Regulamentul (CE) nr. 1393/2007, instituie un sistem de transmitere între autoritățile desemnate ale statelor membre.

Elementele esențiale sunt:

• fiecare stat membru desemnează entități de trimitere și de primire (de regulă instanțe sau birouri ale executorilor), care își transmit reciproc actele;
• regulamentul prevede formulare standard și reguli privind limba; destinatarul are dreptul să refuze primirea unui document redactat într-o limbă pe care nu o înțelege sau care nu este limbă oficială a statului de primire;
• se încurajează utilizarea mijloacelor electronice și, pe viitor, a unui sistem IT descentralizat pentru transmiterea transfrontalieră;
• în anumite condiții, sunt permise și canale alternative, precum comunicarea prin poștă sau comunicarea directă prin funcționari competenți.

În concret, o instanță română sesizată într-un litigiu succesoral va transmite citația, cererea de chemare în judecată și anexele esențiale către entitatea de trimitere, care le transmite entității de primire din statul în care domiciliază moștenitorul. După efectuarea comunicării potrivit legii statului de primire, instanța română primește un certificat de înmânare.

3. Comunicarea actelor către moștenitori din afara UE: Convenția de la Haga și canale diplomatice

În cazul moștenitorilor care locuiesc în afara Uniunii Europene, comunicarea actelor românești se face, de regulă, în temeiul Convenției de la Haga din 1965 privind comunicarea în străinătate a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială, acolo unde atât România, cât și statul respectiv sunt părți.

În baza Convenției de la Haga:

• fiecare stat desemnează o Autoritate centrală, care primește cererile de comunicare din partea celorlalte state;
• Autoritatea centrală asigură comunicarea actelor potrivit legii interne (prin executor, șerif sau alte organe competente);
• după comunicare, Autoritatea centrală emite un certificat care indică data, locul și modul de comunicare; și
• Convenția permite, în anumite condiții și în funcție de declarațiile statelor, metode alternative precum comunicarea poștală sau prin canale consulare.

Dacă statul de domiciliu al moștenitorului nu este parte la Convenția de la Haga, instanțele române trebuie, de regulă, să apeleze la canalele diplomatice și la comisii rogatorii, proceduri mai lente, care implică transmiterea actelor prin intermediul ministerelor de externe și al instanțelor străine.

În toate cazurile, este esențială planificarea, deoarece comunicarea internațională poate dura câteva luni. Instanțele țin cont de aceste durate atunci când stabilesc termenele de judecată, dar părțile trebuie să evite întârzierile inutile în furnizarea adreselor și a traducerilor.

4. Limba și traducerea actelor

Comunicarea internațională a actelor ridică aproape invariabil probleme de limbă. Atât Regulamentul (UE) 2020/1784, cât și Convenția de la Haga prevăd dreptul destinatarului de a refuza un document redactat într-o limbă pe care nu o înțelege sau care nu este limbă oficială a statului de primire.

Prin urmare, în litigiile succesorale cu moștenitori în străinătate este prudent să:

• bugetați traduceri autorizate pentru documentele esențiale (cererea de chemare în judecată, citația, principalele înscrisuri anexate) în limba statului de reședință al moștenitorului;
• apelați la traducători autorizați, în special când comunicarea se face prin autorități centrale sau instanțe străine;
• explicați, în scrisoarea de însoțire, în termeni clari, natura documentelor și consecințele lipsei de reacție, pentru a reduce ulterior riscul unor plângeri privind surpriza sau lipsa de informare.

Moștenitorii din străinătate care primesc citații sau alte acte românești ar trebui să se adreseze prompt unui avocat, atât în România, cât și, la nevoie, în statul de reședință, pentru a înțelege termenele și mijloacele prin care își pot apăra drepturile.

5. Participarea moștenitorilor din străinătate în procesul românesc

În mod tradițional, moștenitorii care locuiesc în străinătate au fost nevoiți să împuternicească un avocat român și, uneori, un reprezentant pentru comunicarea actelor. Aceasta este și în prezent practica obișnuită, dar instanțele române au început să accepte tot mai des mijloace moderne de participare, precum ședințele prin videoconferință, mai ales după pandemia de Covid-19.

Practic, aceasta înseamnă că:

• moștenitorii străini acordă, de regulă, o procură unui avocat român (semnată în fața unui notar străin și apostilată sau supralegalizată), împuternicindu-l să îi reprezinte în fața instanțelor române;
• aceștia pot desemna avocatul ca mandatar pentru primirea actelor, ceea ce simplifică comunicarea ulterioară, toate actele fiind transmise la adresa avocatului;
• instanțele pot permite, în anumite condiții, participarea prin videoconferință, astfel încât moștenitorii să fie audiați fără a se deplasa în România, deși aceasta depinde de logistica instanței și de aprecierea judecătorului.

Chiar dacă sunt reprezentați de avocat, moștenitorii din străinătate trebuie să rămână implicați: să furnizeze probe, să răspundă la întrebări, să aprobe eventuale tranzacții și să înțeleagă impactul deciziilor procedurale asupra drepturilor lor.

Strategia în litigiile succesorale transfrontaliere

Contestarea unei moșteniri în România, atunci când testamentul este disputat și unii moștenitori trăiesc în străinătate, nu este aproape niciodată o întrebare simplă de tip „da sau nu”. Este un exercițiu strategic care îmbină dreptul succesoral material, dreptul testamentar, procedura civilă și cooperarea judiciară internațională.

Câteva repere strategice importante:

• Clarificarea timpurie a legii aplicabile și a competenței: se aplică dreptul român succesiunii sau a existat o alegere de lege în favoarea altui stat în baza Regulamentului UE? Care instanțe au competența principală? Există proceduri paralele în străinătate?
• Evaluarea temeiurilor de contestare: există probe credibile privind lipsa de discernământ, vicii de consimțământ sau vicii grave de formă? Există documente medicale, martori sau înscrisuri care susțin acuzațiile, sau suspiciunile se bazează doar pe impresii?
• Respectarea termenelor: este sau nu depășit termenul de 3 ani pentru nulitatea relativă sau reductiune? Când a aflat concret moștenitorul de existența testamentului și a cauzei de nulitate?
• Cartografierea tuturor părților interesate: cine sunt moștenitorii legali, unde locuiesc, ce cote ar putea primi? Care legatari câștigă sau pierd în urma litigiului? Există minori sau persoane vulnerabile care necesită protecție specială?
• Planificarea comunicării internaționale: cât durează și ce costuri implică citarea moștenitorilor în țările vizate? Este vorba de state membre UE, state parte la Convenția de la Haga sau state fără instrumente bilaterale?
• Analiza opțiunilor de tranzacționare: în multe cazuri, mai ales când probatoriul este incert, soluțiile negociate – ajustări ale cotelor, recunoașterea anumitor pretenții, mecanisme de „buy-out” – pot fi preferabile unor litigii de durată, cu rezultat imprevizibil.

O strategie atent construită, care îmbină analiza juridică cu pragmatismul, poate face diferența între un litigiu lung și costisitor și o ajustare gestionabilă a drepturilor succesorale, care să respecte pe cât posibil voința defunctului și interesele legitime ale moștenitorilor.

Concluzii

Numărul familiilor cu legături atât cu România, cât și cu unul sau mai multe state străine crește constant. Când o astfel de persoană decedează lăsând un testament contestat, iar o parte a moștenitorilor locuiesc în străinătate, succesiunea se poate transforma rapid într-un litigiu succesorals transfrontalier. Dreptul român oferă instrumente pentru contestarea testamentelor pe motiv de lipsă de capacitate, vicii de consimțământ și vicii de formă, precum și mecanisme de protecție a rezervei succesorale. În același timp, instrumente europene precum Regulamentul succesiunilor și Regulamentul privind comunicarea actelor, respectiv Convenția de la Haga, modelează modul în care moștenitorii din străinătate sunt implicați în proces și cum circulă hotărârile între state.

Pentru moștenitorii din străinătate, mesajele-cheie sunt:

• să acționeze rapid atunci când află de un testament suspect sau perceput ca profund nedrept;
• să obțină consultanță juridică calificată în România (și, la nevoie, în statul de reședință) înainte de a iniția demersuri;
• să strângă și să păstreze din timp probe medicale, documentare și declarații de martori; și
• să fie pregătiți pentru pașii tehnici de comunicare internațională și traducere, care devin manejabili cu sprijin de specialitate.

Pentru persoanele care dețin bunuri în România și au familii dispersate în mai multe state, cea mai bună „apărare” împotriva litigiilor viitoare rămâne un plan succesoral bine gândit: un testament clar, valabil formal (sau testamente coordonate), construit cu atenție la regulile imperativelor și la mecanismele succesiunii transfrontaliere. Un astfel de plan, pregătit la timp, este incomparabil mai puțin costisitor și stresant decât un litigiu succesoral internațional în care testamentul este contestat.

Surse orientative și lecturi suplimentare

• Codul civil român – text oficial (Portal Legislativ)
• Portalul european e-Justice – Succesiune și rezervă succesorală în România
• Portalul e-Justice – Prezentare generală a testamentelor în România
• Regulamentul (UE) nr. 650/2012 privind competența, legea aplicabilă și recunoașterea în materie de succesiuni
• Regulamentul (UE) 2020/1784 privind comunicarea actelor judiciare și extrajudiciare
• Convenția de la Haga din 1965 privind comunicarea în străinătate a actelor judiciare și extrajudiciare
• Portalul e-Justice – Comunicarea actelor în materie civilă și comercială
• Advocate Abroad – Contestarea unui testament în România (prezentare practică)
• Explicativ.ro – Ghid juridic privind contestarea unui testament în România
• Maglas – articole privind succesiunile internaționale și dreptul moștenirilor