Măsuri asigurătorii, sechestru și poprire în România în cazul nerezidenților

• ce tipuri de măsuri de executare și măsuri asigurătorii există în civil, fiscal și penal;
• cum află, în practică, un debitor aflat în străinătate că i-au fost blocate bunuri în România;
• ce drepturi și căi de atac are (contestații, suspendarea executării, atacarea titlului de fond);
• cum se îmbină toate acestea cu regulile europene privind recunoașterea și executarea hotărârilor și cu măsurile de indisponibilizare transfrontalieră a conturilor bancare.

Baza juridică principală o reprezintă Codul de procedură civilă (Legea nr. 134/2010, republicată), Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015) și Codul de procedură penală (Legea nr. 135/2010), disponibile pe Portalul Legislativ al Ministerului Justiției, precum și instrumente ale dreptului UE precum Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 (Bruxelles I bis), Regulamentul (UE) nr. 655/2014 privind ordonanța asigurătorie europeană de indisponibilizare a conturilor bancare și Directiva 2010/24/UE privind asistența reciprocă în materie de recuperare a creanțelor fiscale.

Tipuri de măsuri de urmărire și indisponibilizare în dreptul român

1. Executarea civilă: popriri, sechestre și alte măsuri asupra bunurilor

Executarea silită civilă este procedura prin care creditorul apelează la instanță și la un executor judecătoresc pentru a constrânge debitorul să execute obligațiile cuprinse într-un titlu executoriu. Reglementarea generală se găsește în Codul de procedură civilă, care stabilește atât condițiile în care un titlu poate fi pus în executare, cât și formele concrete de executare: urmărirea bunurilor mobile și imobile, poprirea sumelor de bani și a altor creanțe, aplicarea de sechestre asigurătorii etc.

Titlul executoriu poate fi, printre altele, o hotărâre judecătorească definitivă, un înscris autentic notarial (de exemplu un contract de credit autentificat), un contract de ipotecă, anumite acte administrative cărora legea le conferă putere executorie sau, în context internațional, o hotărâre străină recunoscută în România. După obținerea încuviințării executării de la instanță, executorul poate trece la măsuri efective asupra bunurilor debitorului aflate în România.

În cazul nerezidenților, cele mai frecvente măsuri sunt:

• Poprirea conturilor bancare – executorul comunică băncii din România o adresă de înființare a popririi, iar banca este obligată să blocheze imediat sumele de bani până la concurența creanței. Banca notifică atât creditorul, cât și debitorul. Poprirea este o executare asupra unui terț (banca), care datorează bani debitorului.
• Poprirea salariului și a altor venituri periodice – dacă debitorul primește salariu, pensie sau alte venituri periodice de la un plătitor din România, executorul poate obliga plătitorul să rețină o parte din venituri în limitele legale (în general până la o treime sau jumătate, în funcție de numărul și natura obligațiilor).
• Urmărirea și vânzarea bunurilor mobile – autoturisme, utilaje, mărfuri sau alte bunuri mobile aflate în România pot fi puse sub sechestru și vândute prin licitație publică.
• Urmărirea imobilelor – apartamentele, casele sau terenurile din România pot fi urmărite silit și valorificate prin licitație, după ce se notează în cartea funciară existența executării, astfel încât terții să fie informați despre sarcină.
• Sechestru asigurător civil – anterior unei hotărâri definitive, creditorul poate cere instanței instituirea unui sechestru asigurător asupra bunurilor debitorului (de exemplu un apartament sau un cont bancar), pentru a preveni înstrăinarea sau ascunderea lor. Codul de procedură civilă permite astfel de măsuri dacă există o creanță verosimilă și un risc real de neexecutare.

Pentru un nerezident, elementul esențial este că executarea silită civilă este orientată pe bunuri: atâta timp cât bunul este în România, poate fi urmărit, chiar dacă debitorul locuiește și lucrează în alt stat. Aceasta permite creditorilor să combine executarea în România cu proceduri paralele în statul de reședință al debitorului, în baza instrumentelor europene sau a convențiilor internaționale.

2. Executarea silită fiscală conform Codului de procedură fiscală

Executarea silită fiscală este realizată direct de organul fiscal (în principal ANAF), în baza Codului de procedură fiscală. Spre deosebire de executarea civilă, nu este nevoie de o hotărâre judecătorească: titlul executoriu este chiar actul administrativ fiscal (decizie de impunere, decizie de atragere a răspunderii etc.) care devine executoriu după împlinirea termenului de plată, dacă nu este suspendată executarea printr-o cale de atac și constituirea unei garanții.

Instrumentele folosite de ANAF sunt similare cu cele din executarea civilă:

• poprirea conturilor bancare și a altor creanțe ale debitorului asupra terților;
• poprirea salariilor și a altor venituri periodice plătite din România;
• sechestrul și valorificarea bunurilor mobile și imobile;
• alte măsuri de asigurare a recuperării creanțelor fiscale.

Codul de procedură fiscală reglementează în detaliu poprirea fiscală, competența organelor de executare, modul de comunicare a actelor și ordinea de valorificare a bunurilor. În plus, România aplică Directiva 2010/24/UE privind asistența reciprocă în materie de recuperare a creanțelor fiscale, ceea ce permite ca o creanță fiscală născută în România să fie urmărită în alt stat membru și invers.

Pentru nerezidenți, executarea fiscală se „simte” adesea ca o blocare bruscă a contului în lei sau valută deschis la o bancă românească, în urma transmiterii automate a adreselor de poprire prin sistemul informatic centralizat utilizat de ANAF pentru comunicarea cu bănci și alți terți.

3. Măsuri asigurătorii în procesul penal

În penal, Codul de procedură penală permite procurorului și instanței să dispună măsuri asigurătorii asupra bunurilor pentru a garanta:

• eventuala confiscare specială sau extinsă;
• plata amenzii penale;
• plata cheltuielilor judiciare;
• acoperirea pretențiilor civile formulate de persoana vătămată sau de partea civilă.

Aceste măsuri includ sechestrul asigurător asupra bunurilor mobile și imobile, precum și poprirea asigurătorie a conturilor bancare sau a altor creanțe. Particularitățile sunt:

• nu se urmărește imediat plata unui creditor, ci doar înghețarea bunurilor până la finalizarea procesului;
• măsurile pot viza nu doar bunurile inculpatului, ci, în anumite condiții, și bunuri ale unor terți (de exemplu, în ipoteza confiscării extinse sau a bunurilor transferate pentru a evita confiscarea);
• măsurile se pot dispune în faza de urmărire penală, de cameră preliminară sau de judecată, în funcție de stadiul cauzei.

În practică, pentru un nerezident, efectul este similar cu cel al executării: conturile sunt blocate, imobilul nu mai poate fi vândut, iar veniturile pot fi înghețate. Diferența importantă este că nu există încă o hotărâre definitivă, iar măsurile au un caracter provizoriu, deși pot dura cât întregul proces penal.

4. Suprapunerea măsurilor civile, fiscale și penale

Același debitor și același bun pot fi vizați de măsuri din regimuri juridice diferite. De exemplu, un acționar nerezident într-o societate românească poate:

• să fie urmărit civil de o bancă pentru un credit restant;
• să aibă datorii fiscale rezultate din controale ANAF;
• să fie cercetat penal pentru fraudă sau evaziune.

În asemenea situații, pot exista atât popriri civile, cât și popriri fiscale și sechestre penale asupra aceluiași cont sau imobil. Prioritatea și modul de distribuire a sumelor depind de:

• regulile din Codul de procedură civilă privind distribuirea prețului obținut prin executare;
• regulile speciale privind creanțele bugetare (privilegii, rang de preferință);
• eventualele dispoziții penale privind satisfacerea cu prioritate a drepturilor părții civile și a confiscării.

Din perspectiva nerezidentului, primul pas este să stabilească cine a dispus măsura (executor, ANAF, procuror, instanță penală) și în baza cărei proceduri, pentru că de aici decurg căile de atac și termenele aplicabile.

Cum află un debitor nerezident că are popriri sau sechestre în România

1. Canalele formale de comunicare

Legislația română impune comunicarea măsurilor de executare și a actelor esențiale către debitor. În cazul nerezidenților, aceste canale funcționează însă imperfect. Tipic, vorbim despre:

• Notificări de la executorul judecătoresc – în executarea civilă, executorul trimite somația, încheierea de încuviințare a executării și adresa de înființare a popririi. Comunicarea se face la domiciliul sau sediul din România cunoscut sau, dacă există adresă declarată în străinătate, prin procedurile de comunicare internațională aplicabile (Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 privind comunicarea actelor judiciare în UE, convenții bilaterale, canale diplomatice).
• Notificări de la bancă – banca ce primește adresa de poprire are obligația de a bloca sumele și de a informa părțile. În practică, nerezidenții află deseori de poprire prin faptul că tranzacțiile sunt refuzate, iar ulterior primesc un mesaj sau un extras care arată că sumele sunt indisponibilizate.
• Informări de la angajator sau alt plătitor de venituri – în cazul popririi salariului, angajatorul român trebuie să rețină sumele și să informeze salariatul. Pentru cei care lucrează de la distanță pentru un angajator român sau încasează pensii ori indemnizații din România, aceasta poate fi prima dovadă concretă a existenței executării.
• Acte de executare fiscală trimise de ANAF – somațiile, titlurile executorii fiscale și adresele de poprire sunt comunicate la domiciliul fiscal din România, prin poștă sau prin Spațiul Privat Virtual. În cooperarea UE, aceste documente pot fi transmise și prin intermediul autorității fiscale din statul de rezidență.
• Acte de procedură penală – ordonanțele procurorului sau încheierile instanței prin care se dispun măsuri asigurătorii penale trebuie comunicate persoanei vizate. Pentru cei care locuiesc în străinătate, se folosesc mecanismele de asistență judiciară internațională (scrisori rogatorii, canale ale Eurojust sau ale Rețelei judiciare europene).

2. De ce află nerezidentul, în practică, destul de târziu

Deși pe hârtie procedurile de comunicare par clare, în realitate mulți nerezidenți descoperă măsurile abia după ce ele produc efecte. Motivele frecvente sunt:

• Adresă învechită în actele oficiale – executarea se bazează adesea pe adresa din cartea de identitate românească, din contractul inițial sau din registrul comerțului. Dacă persoana s-a mutat în alt stat și nu a actualizat datele, actele ajung la o adresă unde nu mai locuiește nimeni relevant, dar se consideră, din punct de vedere formal, comunicate.
• Lipsa utilizării portalelor electronice românești – Spațiul Privat Virtual, portalurile instanțelor sau ale ANAF nu sunt, de regulă, monitorizate constant de către nerezidenți, astfel că notificările electronice rămân necitite.
• Dificultăți în comunicarea transfrontalieră – procedurile de comunicare în străinătate presupun traduceri, respectarea formelor și, uneori, implicarea autorităților din statul de rezidență. Toate acestea pot întârzia comunicarea sau pot duce la situații în care plicurile se întorc neînmanate, fără ca procedura internă românească să fie blocată pe termen lung.
• Elementul de surpriză al unor măsuri – atât dreptul național, cât și Regulamentul (UE) nr. 655/2014 privind ordonanța asigurătorie europeană prevăd posibilitatea adoptării de măsuri ex parte, fără citarea prealabilă a debitorului, tocmai pentru a nu-i permite să-și „spele” conturile înainte de înghețare.

Prin urmare, punctul de plecare este, în practică, refuzul unei plăți sau eșecul unei tranzacții imobiliare, urmat de aflarea ulterioară a motivului real: existența unui dosar de executare sau a unor măsuri asigurătorii.

3. Pași imediat după ce descoperi măsura

Dacă, fiind în străinătate, descoperi că un bun sau cont din România este blocat, pașii de urmat ar trebui să fie, în mod ideal, următorii:

• solicită băncii, angajatorului sau terțului poprit copii după toate adresele și actele primite (adresa de înființare a popririi, titlul executoriu, actele de sechestru etc.);
• identifică tipul de procedură: civilă (executor judecătoresc), fiscală (ANAF) sau penală (procuror/instanță);
• notează numărul dosarului, instanța/organul emitent și datele de comunicare, pentru a putea calcula termenele;
• împuternicește un avocat în România prin procură (eventual prin misiunea diplomatică sau notar local + apostilă, după caz), pentru a obține dosarul complet și a formula căile de atac adecvate.

Drepturi și căi de atac: contestații, atacarea titlului și suspendarea măsurilor

1. Contestația la executare în civil

Instrumentul central de apărare în executarea civilă este contestația la executare, reglementată în Codul de procedură civilă. În esență:

• poate fi formulată de orice persoană interesată (debitor, terț poprit, chiar și creditor, în anumite ipoteze);
• poate viza fie întreaga executare, fie un anumit act (de exemplu, poprirea, procesul-verbal de sechestru, procesul-verbal de licitație sau actul de distribuire a sumelor);
• se depune la instanța de executare (de regulă judecătoria de la locul executării sau al domiciliului debitorului);
• termenul general este de 15 zile de la data la care contestatorul a luat cunoștință de actul de executare atacat.

În anumite situații, contestația poate privi chiar titlul executoriu (de exemplu un înscris autentic sau un contract de credit), atunci când legea nu prevede o altă cale specifică de atac. Pentru nerezidenți, esențial este modul în care instanța apreciază momentul în care s-a luat cunoștință de act: dacă actele au fost comunicate la o adresă învechită, dar debitorul poate dovedi că în mod efectiv a aflat mai târziu, această dată poate deveni punctul de plecare pentru termenul de 15 zile.

Dacă instanța admite contestația, poate dispune:

• anularea întregii executări silite;
• anularea anumitor acte (de exemplu a popririi, dacă depășește limitele legale sau dacă titlul nu este executoriu);
• îndreptarea unor erori sau clarificarea întinderii titlului.

2. Suspendarea executării civile

Formularea unei contestații nu suspendă automat executarea. Pentru a preveni vânzarea imobilului sau transferul definitiv al sumelor poprite, debitorul poate cere suspendarea executării, în temeiul art. 719 C. proc. civ., arătând că există „motive temeinice” și, de regulă, depunând o cauțiune.

Instanța poate dispune:

• suspendarea executării până la soluționarea contestației la executare;
• suspendarea provizorie, în situații de urgență, chiar și înainte de citarea părților, pentru a preveni o pagubă iminentă.

Cauțiunea se calculează, de principiu, procentual din valoarea contestată (cu plafoane progresive). În anumite spețe, în special când sunt implicate clauze abuzive în contracte de consum sau situații de vulnerabilitate, instanțele pot reduce sau chiar înlătura obligația de a depune cauțiune pentru a asigura un acces efectiv la justiție.

3. Contestarea executării fiscale

În executarea fiscală, Codul de procedură fiscală reglementează atât contestația împotriva actelor administrativ-fiscale (de ex. deciziile de impunere), cât și contestația împotriva actelor de executare (somații, popriri, sechestre).

Schemele tipice sunt:

• în termenul prevăzut de lege (de regulă 45 de zile), actul administrativ fiscal poate fi atacat prin contestație administrativă la organul fiscal ierarhic superior, iar ulterior în contencios administrativ;
• independent de aceasta, actele de executare silită fiscală pot fi contestate într-un termen mai scurt (adesea 15 zile de la comunicare), la instanța de contencios administrativ, dacă se invocă vicii de procedură sau încălcarea limitei titlului executoriu;
• în paralel, contribuabilul poate solicita suspendarea executării dacă oferă o garanție la nivelul obligațiilor contestate (scrisoare de garanție bancară, poliță de asigurare de garanție etc.).

Pentru nerezidenți, dificultatea este să combine corect aceste căi: dacă se atacă doar actele de executare, fără a contesta în termen decizia de impunere, rezultatul poate fi doar o anulare formală a unor acte, în timp ce datoria fiscală rămâne definitivă. Invers, contestarea deciziei de impunere fără o cerere de suspendare poate permite ANAF să continue executarea până când instanța se pronunță.

4. Contestarea măsurilor asigurătorii penale

Codul de procedură penală prevede că persoana ale cărei bunuri sunt supuse sechestrului sau popririi asigurătorii poate formula o contestație împotriva măsurii, de obicei într-un termen scurt de la comunicare (termenul concret depinde de act și de stadiul procedurii).

În această contestație se pot invoca, de exemplu:

• lipsa temeiului rezonabil pentru suspiciunea de săvârșire a infracțiunii;
• disproporția dintre valoarea bunurilor indisponibilizate și valoarea maximă a confiscării sau a prejudiciului;
• lipsa legăturii dintre bunul sechestrat și fapta anchetată;
• situația specială a terților de bună-credință ale căror bunuri sunt afectate.

Instanța poate dispune menținerea, restrângerea sau ridicarea măsurii ori înlocuirea ei cu o garanție. Pentru nerezidenți, contestația împotriva măsurilor asigurătorii penale trebuie integrată într-o strategie penală mai amplă (eventuale mandate europene de arestare, comisii rogatorii, dosare paralele în alte țări).

5. Atacarea titlului de fond

Pe lângă contestarea măsurilor, este esențială evaluarea șanselor de a ataca însăși hotărârea sau actul care a generat datoria:

• în civil: apel, recurs (acolo unde este admisibil), revizuire sau alte căi extraordinare, după caz;
• în fiscal: contestație administrativă și acțiune în contencios administrativ împotriva deciziilor de impunere;
• în penal: apărare pe fond și apel sau, ulterior, căi extraordinare de atac împotriva hotărârii penale definitive.

Apărarea eficientă a unui nerezident presupune, de regulă, combinarea cailor de atac împotriva executării (pentru a limita efectele imediate) cu cailor de atac împotriva titlului (pentru a elimina, în final, temeiul juridic al executării).

Aspecte transfrontaliere: executarea hotărârilor străine în România și invers

1. Cadrul UE în materie civilă și comercială (Bruxelles I bis)

Între statele membre UE, Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 („Bruxelles I bis”) stabilește regulile de competență, recunoaștere și executare a hotărârilor în materie civilă și comercială. Elementele esențiale pentru nerezidenți sunt:

• o hotărâre pronunțată de o instanță dintr-un stat membru este recunoscută în celelalte state fără a fi necesară o procedură specială;
• executarea în alt stat membru se realizează fără exequatur (fără procedura clasică de declarare a caracterului executoriu), în baza unui certificat emis de instanța de origine;
• odată recunoscută, hotărârea străină este pusă în executare potrivit dreptului statului în care se execută (în România, potrivit Codului de procedură civilă).

Practic, o hotărâre obținută împotriva ta într-un alt stat membru UE poate fi folosită pentru a urmări conturile și bunurile din România, iar o hotărâre românească poate fi pusă în executare în statul în care ai reședința, dacă este membru UE.

2. Ordonanța asigurătorie europeană de indisponibilizare a conturilor bancare (EAPO)

Regulamentul (UE) nr. 655/2014 introduce un instrument dedicat înghețării conturilor bancare în cauze transfrontaliere: ordonanța asigurătorie europeană de indisponibilizare a conturilor bancare (European Account Preservation Order – EAPO). Caracteristicile sale principale sunt:

• se aplică în materie civilă și comercială, în cauze cu element transfrontalier (de exemplu creditorul și debitorul au domiciliul în state membre diferite sau contul se află într-un alt stat decât cel al instanței sesizate);
• poate fi obținută înainte de proces, în timpul procesului sau după obținerea unei hotărâri, pentru a preveni sustragerea sumelor din conturi;
• se emite, de regulă, fără citarea prealabilă a debitorului, pentru a menține efectul de surpriză;
• nu transferă automat bani către creditor, ci doar îi îngheață, până la finalizarea procedurilor pe fond sau până la o decizie ulterioară;
• debitorul are dreptul de a contesta EAPO, de a cere limitarea ei sau revocarea în anumite condiții.

Pentru un nerezident cu conturi în România, consecința practică este că un creditor poate obține, în alt stat membru, o EAPO care să înghețe conturile românești, înainte să existe orice executare vizibilă la nivel național. La fel, un creditor cu titlu românesc poate încerca să înghețe conturi pe care le ai în alte state membre.

3. Recunoașterea și executarea hotărârilor din afara UE în România

În afara cadrului Bruxelles I bis și al instrumentelor sectoriale UE, recunoașterea și executarea hotărârilor străine în România se realizează pe baza:

• dispozițiilor Codului de procedură civilă privind recunoașterea și executarea hotărârilor străine;
• convențiilor bilaterale sau multilaterale la care România este parte (inclusiv Convenția de la Haga din 2019 privind hotărârile în materie civilă și comercială, acolo unde este aplicabilă);
• principiului reciprocității, acolo unde nu există tratat.

Procedura clasică este cea de exequatur: instanța română verifică dacă sunt îndeplinite condițiile de recunoaștere (competența instanței străine, caracterul definitiv al hotărârii, respectarea dreptului la apărare, inexistența unei încălcări grave a ordinii publice române etc.). Dacă hotărârea este recunoscută și declarată executorie, ea poate fi pusă în executare prin executorii judecătorești, cu toate instrumentele interne (poprire, sechestru, licitație imobiliară etc.).

4. Executarea hotărârilor românești în alte state

Simetric, dacă ai un titlu românesc împotriva unui debitor nerezident sau, invers, ești tu debitorul și ai bunuri în alt stat, hotărârea românească poate fi executată în acel stat:

• în UE, în baza Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 și a altor instrumente (ordinul european de plată, titlul executoriu european etc.);
• în afara UE, în baza convențiilor internaționale aplicabile sau a dreptului intern al statului unde se cere executarea.

Din perspectiva apărării, aceasta înseamnă că nu este suficient să tratezi problema doar în România: dacă cele mai importante bunuri sunt în alt stat, trebuie analizat și dreptul acelui stat privind recunoașterea și executarea hotărârilor românești.

5. Cooperarea în materie de recuperare a creanțelor fiscale

Creanțele fiscale fac obiectul unui regim distinct de cooperare la nivelul UE, reglementat de Directiva 2010/24/UE. Pe scurt:

• un stat membru poate cere altui stat membru să recupereze creanța fiscală pe care o are împotriva unui contribuabil (persoană fizică sau juridică);
• statul solicitat folosește propriile sale instrumente de executare, dar în beneficiul statului solicitant;
• documentele emise de statul de origine sunt însoțite de un „instrument uniform” de executare, recunoscut în statul în care se face executarea.

Pentru nerezidenții cu datorii fiscale în România, aceasta înseamnă că mutarea în alt stat membru nu „șterge” datoria: autoritățile române pot solicita executarea asupra bunurilor și veniturilor din statul de rezidență, în limitele și cu garanțiile prevăzute de dreptul Uniunii și de dreptul național al statului respectiv.

Exemple practice și recomandări strategice pentru nerezidenți

1. Credit bancar, hotărâre românească și poprire pe cont românesc

Un cetățean italian locuiește câțiva ani în București, ia un credit de consum de la o bancă din România, apoi se întoarce în Italia și încetează să plătească ratele. Banca obține o hotărâre definitivă în România și angajează un executor. Executorul identifică faptul că debitorul are încă un cont bancar în România și un apartament în coproprietate.

Se obține încuviințarea executării, se înființează poprirea pe cont, iar executorul trece la urmărirea imobilului. Debitorul află de poprire când cardul nu mai funcționează și, contactând banca, primește copia adresei de poprire și datele de contact ale executorului. Ulterior află că a fost judecat în lipsă, citațiile fiind trimise la o adresă veche din București.

Opțiunile sale sunt, în linii mari:

• să formuleze contestație la executare în termen de 15 zile de la data la care a luat efectiv cunoștință de executare, invocând viciile de procedură privind citarea;
• să ceară suspendarea executării până la soluționarea contestației, depunând cauțiune, pentru a evita vânzarea apartamentului;
• acolo unde termenele o permit, să atace și hotărârea de fond (apel, recurs sau cale extraordinară), argumentând că nu a avut posibilitatea reală de a se apăra.

2. Datorie fiscală apărută după emigrare

O persoană fizică română se mută în Germania, dar rămâne asociat și administrator într-o societate din România. După câțiva ani, ANAF emite decizii de impunere pentru datorii ale societății, iar ulterior atrage răspunderea persoanei fizice, în baza unor dispoziții privind răspunderea solidară. Deciziile sunt comunicate la sediul societății și la vechea adresă din România.

După expirarea termenelor de contestație, actele devin definitive, iar ANAF declanșează executarea: popriri pe conturile bancare din România, urmărirea unui imobil și chiar solicitarea autorității fiscale germane de a asista la recuperarea creanței în Germania.

În acest punct, marja de manevră a nerezidentului este limitată, dar poate include:

• contestații împotriva unor acte de executare fiscală specifice, dacă există vicii procedurale;
• cereri de reexaminare sau de redeschidere în cazuri excepționale (de exemplu când nu a existat nicio informare efectivă);
• negocieri pentru eșalonare sau facilități la plată, pentru a opri temporar executarea.

Dacă, pe viitor, persoana primește noi decizii de impunere sau de atragere a răspunderii, este esențial să le conteste în termen și să ia în calcul constituirea unei garanții pentru suspendarea executării.

3. Ancheta penală pentru fraudă TVA și sechestru pe imobil

Un antreprenor nerezident este cercetat în România pentru o presupusă fraudă de TVA într-un lanț de tranzacții intracomunitare. Procurorul solicită și instanța încuviințează sechestrul asigurător pe un apartament deținut în România și poprirea asigurătorie a conturilor bancare românești ale persoanei.

Antreprenorul află de măsură când încearcă să vândă apartamentul, iar notarul constată existența unei notări a sechestrului în cartea funciară. De asemenea, banca îi comunică faptul că unele conturi sunt indisponibilizate „la dispoziția Parchetului”.

În acest context, apărarea poate:

• să formuleze contestație împotriva sechestrului și popririi asigurătorii, invocând disproporția (de exemplu valoarea bunurilor depășește cu mult eventualul prejudiciu), lipsa legăturii dintre bunuri și faptă sau buna-credință a unor terți;
• să ceară ridicarea totală sau parțială a măsurilor, ori înlocuirea lor cu altă garanție (de exemplu o sumă depusă într-un cont special);
• să coordoneze strategia cu eventuale proceduri penale sau fiscale din alte state membre, în care pot exista măsuri similare (cum ar fi blocarea conturilor în baza unei EAPO).

4. Checklist practic pentru nerezidenți cu bunuri în România

Dacă ești nerezident și deții bunuri sau conturi în România, câteva măsuri preventive și reactive pot face diferența:

1. Actualizează-ți datele oficiale – adresa din actul de identitate românesc, domiciliul fiscal, adresele din contracte și din registrele publice (Registrul Comerțului) ar trebui aduse în concordanță cu realitatea, pentru a reduce riscul de „judecare în lipsă”.
2. Activează-ți contul în Spațiul Privat Virtual și monitorizează-l periodic, mai ales dacă ai activități economice sau fiscale în România.
3. Monitorizează conturile bancare – orice blocaj, refuz nejustificat de tranzacție sau mesaj privind o indisponibilizare trebuie investigat imediat.
4. Solicită rapid documentele relevante de la bancă, angajator, executor, ANAF sau organul de urmărire penală, pentru a stabili exact cine și în ce temei a dispus măsura.
5. Calculează cu strictețe termenele de contestație (15 zile în civil și fiscal, termene scurte în penal) raportat la data la care ai luat efectiv cunoștință de măsură.
6. Analizează oportunitatea unei suspendări a executării sau a modificării măsurilor asigurătorii, inclusiv prin oferirea de garanții (bancare sau de asigurare) când este fezabil.
7. Gândește transfrontalier – întreabă-te unde sunt bunurile importante (în România, în alt stat UE, în afara UE) și cum pot fi folosite Bruxelles I bis, EAPO, Directiva 2010/24/UE sau convențiile internaționale în favoarea sau împotriva ta.
8. Lucrează cu avocați din toate jurisdicțiile relevante, care să-ți ofere o strategie unitară, nu doar reacții punctuale la fiecare act de executare sau măsură asigurătorie.

Faptul că nu mai locuiești în România nu te pune la adăpost de executări, popriri sau sechestre asupra bunurilor rămase aici. În același timp, nici nu ești lipsit de apărare: în măsura în care reacționezi rapid, folosești corect căile de atac și comunici eficient cu avocații tăi, dreptul român și dreptul UE îți oferă instrumente reale pentru a limita abuzurile și pentru a-ți proteja patrimoniul.

Surse utile

• Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (republicată)
• Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală
• Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală
• Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 (Bruxelles I bis)
• Regulamentul (UE) nr. 655/2014 privind ordonanța asigurătorie europeană
• Directiva 2010/24/UE privind asistența reciprocă în recuperarea creanțelor fiscale
• Convenția de la Haga din 2019 privind recunoașterea și executarea hotărârilor străine