Revizuirea în procesul penal

Introducere: Rolul căilor extraordinare de atac și corectarea erorilor judiciare

Sistemul de justiție penală recunoaște că, în mod excepțional, pot surveni erori judiciare chiar și după epuizarea căilor ordinare de atac. Revizuirea este una dintre aceste căi extraordinare, menită să asigure îndreptarea unor greșeli grave și realizarea actului de justiție materială[1][2]. Spre deosebire de apel sau contestație, revizuirea intervine după rămânerea definitivă a hotărârii, ceea ce o face un remediu de ultim resort. Pe de o parte, principiul securității raporturilor juridice cere ca hotărârile definitive să fie stabile (res judicata). Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil și imperativele aflării adevărului justifică existența unor instrumente excepționale pentru corectarea erorilor judiciare evidente sau a gravelor inechități produse de hotărâri definitive[3][4].

Rolul revizuirii, ca și al altor căi extraordinare (precum contestația în anulare sau recursul în casație), este tocmai de a reconcilia aceste două exigențe: asigurarea fermității hotărârilor judecătorești și, simultan, posibilitatea remedierii unor nedreptăți atunci când apar elemente noi sau vicii fundamentale ale judecății anterioare. În absența unor asemenea mecanisme, persoane condamnate pe nedrept ar rămâne fără niciun recurs, subminând încrederea în actul de justiție. De asemenea, existența revizuirii este și o garanție împotriva erorilor intenționate (fraudă procesuală, corupție judiciară etc.), permițând sistemului judiciar autocorectarea acestor situații excepționale.

Revizuirea face parte din categoria căilor extraordinare de atac reglementate de Codul de procedură penală al României alături de contestația în anulare, recursul în casație, recursul în interesul legii și contestația pentru durata procesului. Fiind o procedură specială, revizuirea nu repune complet cauza pe rol din oficiu, ci implică parcurgerea unei etape preliminare de filtrare (admitere în principiu) și apoi, eventual, rejudecarea cauzei în fond. În continuare vom detalia cadrul legal intern al revizuirii, diferențele între revizuirea favorabilă și cea nefavorabilă condamnatului, jurisprudența relevantă, comparația cu alte jurisdicții, precum și implicațiile pe plan european și internațional.

Reglementarea revizuirii în Codul de procedură penală (art. 453–459 CPP)

Codul de procedură penală stabilește condițiile stricte în care o hotărâre penală definitivă poate fi supusă revizuirii. Cazurile de revizuire sunt limitativ prevăzute la art. 453 alin. (1) CPP, având menirea de a acoperi situații excepționale în care se constată că hotărârea definitivă este viciată de elemente factuale sau juridice esențiale. Cazurile de revizuire prevăzute de lege sunt următoarele[1][5]:

• Descoperirea unor fapte sau împrejurări noi care nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate (art. 453 alin. 1 lit. a) CPP)[1]. Acest temei (numit și novum) presupune apariția unor probe sau situații de fapt neavute în vedere inițial, care, dacă ar fi fost cunoscute, ar fi putut conduce la o soluție diferită (de regulă, achitare sau soluție mai favorabilă condamnatului).
• Falsul în declarații de martori sau experți: hotărârea s-a întemeiat pe declarația unui martor, opinia unui expert sau traducerile unui interpret care ulterior s-a dovedit că a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în acea cauză, influențând soluția[6]. În esență, dacă un martor-cheie sau expert a mințit cu intenție, iar acest lucru a influențat rezultatul procesului, se poate cere revizuirea.
• Falsul în înscrisuri: un înscris folosit ca temei al hotărârii a fost declarat fals, în cursul judecății sau după pronunțarea hotărârii, influențând soluția (art. 453 alin. 1 lit. c) CPP)[7].
• Infracțiuni ale magistraților sau anchetatorilor: un membru al completului de judecată, procurorul sau organul de cercetare penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza (de ex. luare de mită, represiune nedreaptă), care a influențat soluția pronunțată (art. 453 alin. 1 lit. d) CPP)[8].
• Hotărâri judecătorești irevocabile care se contrazic: când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia, adică există soluții definitive diferite cu privire la fapte sau împrejurări identice (art. 453 alin. 1 lit. e) CPP)[9]. Acest caz acoperă, de pildă, situația clasică în care două persoane diferite sunt condamnate separat pentru aceeași faptă, într-un mod care generează un conflict logic între hotărâri, impunându-se revizuirea pentru eliminarea incongruenței.
• Declararea ulterioară ca neconstituțională a prevederii legale pe care s-a bazat hotărârea (art. 453 alin. 1 lit. f) CPP)[10]. Acest caz se aplică atunci când, în cursul procesului finalizat, a fost invocată o excepție de neconstituționalitate, iar după rămânerea definitivă a hotărârii Curtea Constituțională (CCR) a admis excepția și a declarat neconstituțional textul de lege aplicat. Dacă consecințele încălcării Constituției continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea cauzei, se poate cere revizuirea hotărârii respective[11]. Practic, litera f) oferă persoanei condamnate posibilitatea să beneficieze de o decizie a CCR favorabilă, obținută chiar în dosarul său, prin redeschiderea procesului.

Legea impune și restricții privind invocarea unor cazuri de revizuire. Conform art. 453 alin. (3) CPP, cazurile de la lit. a) și f) – adică descoperirea de fapte noi și neconstituționalitatea legii – pot fi invocate numai în favoarea persoanei condamnate (sau față de care s-a dispus renunțarea ori amânarea pedepsei)[12]. Această limitare urmărea inițial să protejeze persoana achitată de a fi pusă din nou în pericol pe baza unor fapte noi sau a declarării neconstituționalității legii (aspect ce ține de principiul non bis in idem). Totuși, această soluție legislativă a fost parțial invalidată de CCR: Decizia Curții Constituționale nr. 2/2017 a declarat neconstituțională excluderea cazului de la lit. a) (fapte noi) din sfera revizuirii în defavoarea inculpatului[13]. CCR a considerat că, dacă apar probe noi copleșitoare privind vinovăția unei persoane anterior achitate, interdicția absolută de a redeschide procesul ar aduce atingere aflării adevărului și interesului public[14]. Ca efect, după publicarea Deciziei 2/2017, autoritățile nu au intervenit legislativ în termenul prevăzut, astfel că soluția legislativă restrictivă a fost înlăturată din ordinea juridică[15]. În prezent, revizuirea pentru fapte noi poate fi cerută și în defavoarea unei persoane achitate, sub rezerva condițiilor de admisibilitate (vom detalia mai jos termenele stricte în acest caz). Rămâne însă aplicabilă limitarea pentru cazul lit. f) – neconstituționalitatea legii –, care doar în favoarea condamnatului poate fi invocată (este logic, întrucât doar condamnatul din procesul în care s-a ridicat excepția poate beneficia de efectele deciziei CCR; ceilalți condamnați pe baza aceleiași legi nu au, de regulă, o cale directă de revizuire – aspect considerat discutabil, așa cum vom vedea la secțiunea de probleme practice).

Art. 453 alin. (4) CPP precizează și condiția de relevanță a cazurilor de revizuire: faptele sau împrejurările noi (lit. a) trebuie să dovedească netemeinicia hotărârii de condamnare, renunțare la pedeapsă, amânare a pedepsei sau încetare a procesului penal; iar cazurile de la lit. b)–d) și f) constituie motive de revizuire doar dacă au dus la pronunțarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice[16]. Cu alte cuvinte, nu orice fapt nou sau situație de fals atrage automat revizuirea, ci numai dacă ar avea o influență determinantă asupra temeiniciei sau legalității soluției.

Dovedirea cazurilor de revizuire este reglementată de art. 454 CPP. Legea impune, pentru cazurile de la lit. b)–d) (mărturie mincinoasă, falsul în înscrisuri, infracțiunea magistratului), ca existența situației invocate să fie atestată printr-o hotărâre judecătorească definitivă (de exemplu, condamnarea martorului pentru sperjur, constatarea falsului într-un alt proces)[17]. Dacă totuși o asemenea hotărâre nu poate fi obținută (deoarece există un impediment care împiedică tragerea la răspundere penală, de pildă decesul martorului înainte de judecarea falsului), atunci proba cazurilor b)–d) se poate face direct în procedura de revizuire, prin orice mijloace de probă[18]. Această prevedere asigură că nu se ajunge în situația unui blocaj (imposibilitatea revizuirii doar pentru că autorul falsului nu mai poate fi condamnat formal).

Persoanele care pot cere revizuirea sunt enumerate la art. 455 CPP. Pot formula cerere de revizuire: părțile din proces, în limitele calității lor procesuale (inculpatul, partea civilă etc.), precum și un membru de familie al condamnatului (soț, rudă apropiată) chiar și după moartea acestuia – dar numai dacă cererea este în favoarea condamnatului[19]. De asemenea, procurorul poate cere din oficiu revizuirea (numai cu privire la latura penală a hotărârii)[20]. În practică, procurorul poate iniția revizuirea atât în favoarea condamnatului (dacă, de exemplu, apar indicii serioase de eroare judiciară), cât și în defavoarea acestuia (dacă se descoperă elemente incriminatoare majore).

Forma și conținutul cererii sunt reglementate de art. 456 CPP. Cererea de revizuire trebuie adresată instanței care a judecat cauza în prima instanță (instanța fondului)[21]. Ea se formulează în scris, motivat, cu indicarea cazului de revizuire invocat și a mijloacelor de probă care îl susțin[21]. Se anexează copii de pe înscrisurile folosite ca probe, certificate conform cu originalul, iar dacă sunt într-o limbă străină, se atașează traduceri autorizate[22]. Legea prevede că, dacă cererea nu îndeplinește aceste condiții formale, instanța va pune în vedere petentului să o completeze într-un termen fixat, sub sancțiunea respingerii (conform art. 456 alin. (4) și art. 459 alin. (5) CPP)[23].

Termenele de introducere a cererii de revizuire sunt un aspect esențial, prevăzut la art. 457 CPP. Regula generală: revizuirea în favoarea condamnatului poate fi cerută oricând – chiar după ce pedeapsa a fost executată sau dacă condamnatul a decedat (moștenitorii pot continua demersul pentru reabilitarea memoriei lui)[24]. Această deschidere temporală nelimitată reflectă principiul că niciodată nu este prea târziu pentru a îndrepta o eroare judiciară în defavoarea unei persoane (dacă apar dovezi de nevinovăție, de exemplu, după zeci de ani).

Totuși, există o excepție notabilă: în cazul temeiului de revizuire de la lit. f) (dispoziție legală declarată neconstituțională), cererea trebuie introdusă în termen de un an de la data publicării deciziei CCR în Monitorul Oficial[25]. Așadar, dacă spre exemplu CCR declară neconstituțional textul pe baza căruia a fost condamnat X, acesta are la dispoziție un an să ceară revizuirea hotărârii sale definitive. Limitarea se justifică prin nevoia de celeritate și securitate juridică, pentru a nu ține sine die hotărârile în incertitudine după modificări legislative constituționale.

În schimb, pentru revizuirea în defavoarea condamnatului (adică atunci când se urmărește înrăutățirea situației unei persoane deja judecate – de obicei e vorba de a răsturna o achitare sau o încetare a procesului), legea impune termene stricte și scurte: 3 luni de la data descoperirii noilor fapte sau împrejurări, în anumite limite[26]. Mai exact, art. 457 alin. (2) prevede că termenul de 3 luni curge astfel:

• dacă faptele/împrejurările noi (cazurile b)–d)) nu sunt constatate prin hotărâre judecătorească: de la data când acestea au fost cunoscute de persoana care cere revizuirea, dar nu mai târziu de 3 ani de la producerea lor[27];
• dacă respectivele cazuri au fost constatate printr-o hotărâre definitivă (ex: martorul a fost condamnat pentru sperjur într-o altă cauză): de la data când acea hotărâre definitivă a fost cunoscută de revizuent, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale respective[28];
• pentru cazul de hotărâri ce nu se pot concilia (lit. e)): termenul curge de la data când partea a aflat despre existența tuturor hotărârilor ireconciliabile[29].

Aceste rigori temporale protejează securitatea juridică a persoanei achitate sau necondamnate, evitând punerea sa pe termen nedefinit sub amenințarea rejudecării. De altfel, există și o limitare absolută: revizuirea în defavoarea inculpatului nu se poate face dacă a intervenit o cauză ce împiedică punerea în mișcare sau continuarea acțiunii penale (art. 457 alin. (4) CPP)[30]. Practic, dacă fapta s-a prescris, sau inculpatul a decedat, ori există o altă cauză legală de împiedicare, statul nu mai poate redeschide cazul contra acestuia – chiar dacă ar apărea probe noi (acest lucru este consonant și cu art. 4 din Protocolul 7 CEDO privind non bis in idem, care permite redeschiderea numai în condiții restrictive).

Procedura de soluționare a cererii de revizuire cuprinde două etape: admiterea în principiu și rejudecarea cauzei. La primirea cererii, instanța fixează un termen pentru examinarea admisibilității în principiu, iar președintele instanței dispune atașarea dosarului vechi[31]. Această examinare are loc în camera de consiliu, cu citarea părților și participarea procurorului; absența părților legal citate nu împiedică desfășurarea procedurii (art. 459 alin. (2) CPP)[32].

În cadrul admisibilității în principiu, instanța verifică, în baza actelor depuse, dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 459 alin. (3) CPP[33]:

• cererea este formulată în termen și de o persoană îndreptățită (conform art. 455 CPP)[33];
• cererea respectă condițiile formale (motivare, indicare temei legal, probe anexate – cf. art. 456 alin. (2)–(3) CPP)[33];
• există temeiuri legale invocate care pot justifica redeschiderea procesului penal (adică se indică unul din cazurile de la art. 453 alin. (1))[33];
• faptele și probele pe care se sprijină cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire judecată definitiv (nu te poți revizui de două ori invocând același motiv – art. 459 alin. (3) lit. d) coroborat cu art. 464 CPP)[34][35];
• faptele și probele noi invocate arată, în mod evident, existența unor temeiuri legale de revizuire (instanța face așadar o evaluare de prima facie a relevanței noilor elemente)[36];
• în fine, dacă instanța a acordat un termen pentru completarea cererii (art. 456 alin. (4)), să se fi dat curs cerințelor (să fi fost completată cererea)[37].

Dacă toate aceste condiții sunt îndeplinite, instanța pronunță, prin încheiere, admiterea în principiu a cererii de revizuire (art. 459 alin. (4) CPP)[38]. În caz contrar, dacă oricare condiție lipsește, cererea de revizuire este respinsă ca inadmisibilă, prin sentință (art. 459 alin. (5) CPP)[39]. Legea prevede că încheierea de admitere în principiu nu este supusă niciunei căi de atac (ea fiind favorabilă oricum revizuentului), în schimb sentința de respingere a cererii ca inadmisibilă poate fi atacată cu aceeași cale de atac ca hotărârea în cauză (de regulă, apel – dacă hotărârea vizată fusese dată de o instanță inferioară)[40].

Un aspect procedural important: dacă cererea de revizuire privește un condamnat decedat sau dacă condamnatul moare după introducerea cererii, procedura nu încetează (se derulează în continuare, fiind continuată eventual de succesorii în drepturi ai condamnatului), iar la rejudecare instanța va aplica dispozițiile privind încetarea procesului penal ca urmare a decesului, fără însă a constitui decesul un obstacol pentru analizarea temeiniciei cererii (art. 459 alin. (6) CPP)[41]. Această prevedere se asigură că reputația unei persoane decedate poate fi reabilitată post-mortem, dacă apar dovezi că a fost condamnată pe nedrept.

După admiterea în principiu, instanța poate dispune și măsuri provizorii: suspendarea executării hotărârii supuse revizuirii (total sau parțial) și impunerea unor obligații revizuentului (de exemplu, dacă e în libertate, să nu părăsească localitatea, conform art. 215 CPP)[42]. Aceste măsuri sunt prevăzute de art. 460 CPP și pot fi luate fie odată cu admiterea în principiu, fie ulterior, pe parcursul judecării revizuirii[43]. Suspendarea executării este supusă contestației în 48 de ore de către procuror sau părțile interesate, iar dacă procurorul declară contestație, aceasta este suspensivă de executare (art. 460 alin. (2) CPP)[44]. De asemenea, dacă condamnatul a cărui pedeapsă a fost suspendată nu respectă obligațiile impuse, instanța poate revoca suspendarea și relua executarea pedepsei (art. 460 alin. (3) CPP)[45]. În cazurile de hotărâri ce nu se pot concilia (lit. e), art. 460 alin. (4) cere reunirea cauzelor respective pentru a le rejudeca împreună[46].

Rejudecarea cauzei după admiterea în principiu se realizează potrivit regulilor de la judecata în primă instanță (art. 461 alin. (1) CPP)[47]. Instanța poate readministra toate probele din cursul primei judecăți, dacă consideră necesar, și de asemenea poate administra probe noi propuse de părți sau care rezultă ca necesare[48]. Dacă instanța apreciază că nu poate stabili situația de fapt direct (nemijlocit) sau ar necesita o întârziere foarte mare, poate dispune efectuarea de cercetări suplimentare de către procuror, într-un termen de cel mult 3 luni (art. 461 alin. (3)–(4) CPP)[49]. La finalul cercetărilor, procurorul înaintează materialul către instanța competentă, care va relua judecata.

Legea interzice ca anumite persoane să fie audiate din nou ca martori la rejudecare: astfel, persoanele care au comis infracțiunile prevăzute la art. 453 lit. b) și d) (martorul mincinos și magistratul infractor) nu pot fi audiate ca martori în cauza supusă revizuirii dacă dovada cazului de revizuire s-a făcut prin hotărâre judecătorească (art. 461 alin. (5) CPP)[50]. De exemplu, dacă un martor a fost condamnat separat pentru mărturie mincinoasă, recitirea depoziției sale mincinoase nu ar avea sens probator la rejudecare, el fiind deja dovedit drept mincinos – instanța va rejudeca pe baza constatării falsei depoziții, nu prin reaudierea acelui martor.

În urma rejudecării, instanța are două categorii de soluții (art. 462 CPP):

• Dacă constată că cererea de revizuire este întemeiată, instanța va anula hotărârea inițială, în partea în care s-a admis revizuirea, și va pronunța o nouă hotărâre în cauză[51]. De exemplu, dacă un condamnat pentru omor aduce dovezi concludente că victima pretins omorâtă este în viață, instanța va admite revizuirea, va anula condamnarea și va dispune achitarea. Dacă există hotărâri care nu se pot concilia (cazul lit. e), instanța le va anula pe cele aflate în conflict și va pronunța o soluție unică, evitând contradicția[52]. Practic, instanța pronunță o soluție de fond nouă, ca rezultat al rejudecării, aplicând corespunzător dispozițiile privind deliberarea și redactarea (art. 395–399 CPP)[53].
• Dacă se constată că cererea de revizuire este neîntemeiată (adică motivele invocate nu se confirmă sau, deși reale, nu sunt de natură să răstoarne soluția inițială), instanța va respinge cererea prin hotărâre și, dacă anterior executarea pedepsei fusese suspendată, va dispune reluarea executării acesteia[54]. De asemenea, revizuentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat[54].

Hotărârea pronunțată după rejudecarea în revizuire este supusă căilor de atac obișnuite la fel ca hotărârea inițială (art. 463 CPP)[55]. Deci, dacă rejudecarea a avut loc la tribunal (ca primă instanță), soluția de admitere sau respingere pe fond a revizuirii poate fi apelată la curtea de apel, de părțile interesate. Dacă s-a menținut hotărârea veche prin respingerea revizuirii, apelul va permite unui complet superior să verifice corectitudinea soluției date la rejudecare.

Un element de final important: art. 464 CPP stipulează că, dacă o cerere de revizuire a fost respinsă ca inadmisibilă sau ca neîntemeiată, nu se mai poate formula o nouă cerere de revizuire pentru aceleași motive[56]. Aceasta previne abuzul de drept – un revizuent nu poate depune repetat cereri invocând identic aceleași pretinse probe noi. Totuși, dacă ulterior apar alte elemente noi, diferite de cele respinse anterior, se poate formula o nouă cerere (nu operează autoritate de lucru judecat pe cazuri de revizuire diferite).

Revizuirea în cazul hotărârilor CEDO: Deși nu ține direct de art. 453–459, merită menționat că CPP conține într-o secțiune separată (art. 465) o procedură de revizuire specială pentru situația în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a constatat o încălcare a drepturilor fundamentale într-o cauză penală. Vom detalia această procedură la secțiunea despre dimensiunea CEDO. Menționăm aici doar că art. 465 CPP (introdus inițial în 2014 și completat în 2022) permite revizuirea unei hotărâri definitive dacă CEDO a constatat o încălcare a Convenției care continuă să producă consecințe grave și care nu poate fi remediată decât prin redeschiderea procesului[57][58]. Dreptul de a cere revizuirea pe acest temei îl au persoana al cărei drept a fost încălcat, membrii familiei condamnatului (dacă cererea e în favoarea sa) și procurorul[59], termenul fiind de 3 luni de la publicarea în Monitorul Oficial a hotărârii CEDO[60]. Această procedură specială reafirmă angajamentul României de a executa hotărârile Curții de la Strasbourg, oferind un remediu efectiv în plan intern.

În concluzie, cadrul legal intern al revizuirii este unul restrictiv și tehnic, menit să mențină un echilibru între stabilitatea hotărârilor și necesitatea corectării unor erori judiciare fundamentale. Condițiile stricte de admisibilitate, termenele scurte în cazurile de revizuire in peius și limitarea motivelor de revizuire reflectă caracterul excepțional al acestei căi de atac.

Revizuirea în favoarea condamnatului vs. în defavoarea acestuia: analiză comparativă și garanții procesuale

Una dintre particularitățile revizuirii este că poate fi folosită atât în beneficiul persoanei condamnate, cât și, în anumite situații, în defavoarea acesteia (adică împotriva unei soluții de achitare sau de încetare a procesului). Această dualitate ridică probleme delicate de principiu, legate de protecția împotriva dublului proces penal (ne bis in idem) și de echitatea procedurii.

Revizuirea în favoarea condamnatului (pro reo)

Revizuirea pro reo este situația tipică și, istoric, motivul principal pentru care a apărut această instituție: remedierea erorilor judiciare în urma cărora o persoană nevinovată a fost condamnată. Legislatorul român a fost generos în acest sens – nu există limită de timp pentru a încerca îndreptarea unei condamnări pe nedrept (cu excepția cazului special al deciziilor CCR, care au oricum un cadru diferit). Astfel, indiferent dacă au trecut luni sau decenii de la condamnare, dacă ies la iveală fapte noi, falsuri ori alte elemente ce arată că soluția a fost greșită, condamnatul (sau succesorii săi) pot solicita revizuirea. Aceasta dă concretizare principiului că adevărul judiciar nu poate contrazice adevărul faptic – dacă se descoperă că o persoană execută o pedeapsă pentru o faptă pe care nu a comis-o sau în baza unor probe compromise, sistemul de justiție are obligația morală și juridică să îi redea libertatea și reputația.

Procedural, revizuirea în favoarea condamnatului îi oferă acestuia garanții sporite: nu există decădere în timp (în afară de cazul revizuirii bazate pe decizii CCR, unde oricum fusese parte în proces), iar instanța, odată admisă revizuirea în principiu, poate dispune și suspendarea executării pedepsei. De altfel, în practică, atunci când indiciile de eroare judiciară sunt solide, instanțele acordă de regulă suspendarea executării încă de la faza admiterii în principiu – pentru a evita continuarea unei eventuale detenții nelegitime. Un exemplu notoriu este cazul unor condamnări revizuite după mulți ani pe baza testelor ADN sau a mărturisirii adevăratului făptuitor: în asemenea situații, de îndată ce noile probe par credibile, condamnatul este pus provizoriu în libertate până la rejudecare.

În cursul rejudecării după admiterea unei revizuiri pro reo, condamnatul beneficiază de toate drepturile procesuale ca la o judecată în primă instanță: dreptul la apărare, la administrarea de probe în apărarea sa, posibilitatea de a avea avocat, de a se adresa instanței etc. Mai mult, conform art. 462 alin. (2) CPP, dacă la rejudecare instanța extinde procesul și la părți care nu formulaseră cerere de revizuire (de exemplu, co-inculpați care nu au cerut revizuirea), soluția nu le poate crea o situație mai grea acestora[61]. Această garanție asigură că nimeni nu va fi prejudiciat fără voia sa de o revizuire introdusă de altcineva: părțile care nu au cerut revizuirea vor beneficia fie de aceeași soluție ca înainte, fie de una mai blândă, dar niciodată mai severă decât hotărârea definitivă anterioară.

Un alt element important este că, dacă revizuirea este admisă și duce la achitare sau la o pedeapsă mai ușoară, condamnatul are dreptul la restabilirea situației anterioare (art. 462 alin. (3) CPP). Instanța dispune, dacă este cazul, restituirea amenzii plătite, restituirea bunurilor confiscate, ștergerea mențiunilor de cazier, cheltuieli judiciare suportate de condamnat etc., astfel încât efectele condamnării anulate să fie cât mai mult posibil înlăturate[62]. De asemenea, persoana respectivă poate formula și o acțiune în despăgubiri contra statului pentru perioada de detenție nelegală sau alte prejudicii suferite, în temeiul art. 538 și urm. CPP privind repararea pagubei în caz de eroare judiciară.

În concluzie, revizuirea pro reo este o manifestare a principiului aflarii adevărului și a dreptății materiale, care primează asupra autorității de lucru judecat atunci când cele două intră în conflict. Jurisprudența românească are exemple de revizuiri admise în favoarea condamnaților, de pildă cazuri de omoruri în care „victima” a fost găsită în viață ulterior sau cazuri de omonimie și eroare de identitate, cazuri de condamnări basate pe mărturii mincinoase ulterior retractate etc. Chiar dacă statistic vorbind asemenea situații sunt rare, existența procedurii este esențială pentru a corecta miscarriages of justice (erori judiciare) și a menține încrederea publicului în sistemul judiciar.

Revizuirea în defavoarea condamnatului (in peius)

Mult mai controversată este ipoteza revizuirii in defavoarea condamnatului (sau a celui achitat). Aici, ne situăm în zona tensionată dintre interesul public de a sancționa realmente vinovații și dreptul individului de a nu fi judecat de două ori pentru aceeași faptă. La nivel internațional, principiul ne bis in idem este recunoscut pe scară largă (art. 4 din Protocolul 7 la CEDO, art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, diverse constituții naționale). Însă chiar aceste instrumente prevăd excepții pentru situații de descoperire ulterioară a unor fapte noi sau viciu major în primul proces. De exemplu, Protocolul 7 al CEDO precizează că interdicția dublei judecăți nu împiedică redeschiderea procesului dacă apar probe noi ori s-a comis o eroare fundamentală în judecata inițială[63][64].

În dreptul românesc, revizuirea în defavoarea inculpatului a fost tradițional admisă numai în cazuri foarte limitate (practic similar cu lit. b)–e) de la art. 453). Codul actual a menținut această posibilitate, însă – așa cum am văzut – inițial a exclus cazul fapte noi (lit. a) pentru revizuirea in peius. CCR a deschis însă poarta și pentru acest caz în 2017, declarând neconstituțională interdicția absolută de a revizui o achitare pe baza descoperirii de noi probe concludente[13]. Argumentul CCR a fost acela al aflării adevărului și al egalității armelor: dacă un condamnat poate cere redeschiderea procesului în lumina unor probe noi de nevinovăție, simetric și societatea, prin Ministerul Public, trebuie să poată cere redeschiderea unei achitări în lumina unor probe noi covârșitoare de vinovăție, altfel s-ar crea un dezechilibru inechitabil.

Cu toate acestea, CCR și legiuitorul au menținut limitările procedurale menite să protejeze individul de abuzuri: termenele scurte (3 luni de la descoperire, cu plafon de 3 ani de la producerea faptelor noi) și condiția ca să nu fi intervenit prescripția sau alt impediment (art. 457 CPP)[26][30]. Astfel, revizuirea in peius este concepută ca un instrument pentru situații excepționale, nu ca o a doua șansă obișnuită pentru acuzare. Numărul acestor revizuiri este infim în practică – de regulă, organele judiciare preferă să exploateze pe deplin căile ordinare (apel, contestații) decât să se bazeze pe o revizuire viitoare.

Cazurile tipice în care se poate recurge la revizuire contra inculpatului includ: situația în care după o achitare, un martor cheie recunoaște că a mințit sau este condamnat pentru mărturie mincinoasă (cazul lit. b), ori se descoperă un document esențial fals care a condus la achitare (lit. c), sau un judecător ori procuror corupt care a „aranjat” soluția de achitare (lit. d). În astfel de situații, statul are interesul legitim să repună cauza pe rol, deoarece achitarea a fost obținută prin fraudă sau corupție, deci nu reprezintă o administrare corectă a justiției. Legea – și practica internațională – consideră că într-o asemenea ipoteză res judicata este viciată și poate fi înlăturată.

Un exemplu ipotetic: dacă o persoană este achitată de un judecător care ulterior se dovedește că a luat mită pentru a-l favoriza, revizuirea permite desființarea acelei hotărâri strâmbe și rejudearea corectă a cauzei[8]. Fără acest remediu, s-ar legitima efectiv o soluție injustă. Similar, dacă după o achitare apar înregistrări audio autentice cu inculpatul mărturisind comiterea faptei, aceste dovezi noi ar justifica redeschiderea procesului, în ciuda regulii ne bis in idem – pentru că prima judecată nu a avut acces la adevăr.

Totuși, este de menționat că diferite țări au abordări distincte privind revizuirea in peius. În unele state, revizuirea poate fi exercitată doar în favoarea inculpatului (de exemplu, în Italia, unde Constituția și legislația nu permit rejudecarea unui achitat, prevalând garantarea individului[64]). Franța, de asemenea, a menținut mult timp doar calea în favoarea condamnatului, deși recent au existat discuții privind permisiunea redeschiderii pentru infracțiuni grave dacă apar probe ADN noi. Alte state ca Germania au admis revizuirea in peius în situații restrictive (fals al probelor, mărturisire ulterioară a suspectului etc.), dar au respins extinderea excesivă a acesteia. Un caz notabil este cel al Germaniei: în 2021 s-a introdus un motiv nou de revizuire pentru achitări în caz de noi probe la infracțiuni foarte grave (omor, genocid), însă în 2023 Curtea Constituțională Federală a Germaniei a declarat neconstituțională această extindere, invocând protecția principiului ne bis in idem din Legea Fundamentală[65][66]. Curtea germană a subliniat că securitatea juridică presupune ca, după un proces corect și o achitare definitivă, noua apariție a unor dovezi, oricât de concludente, să nu mai poată repune persoana în pericol penal – cu excepția cazurilor de vicii de procedură (fals, sperjur, corupție, confesiune post-achitare) care erau deja prevăzute de lege și considerate compatibile cu principiul[64]. Astfel, noul motiv referitor la probe științifice noi în caz de omor (inserat în §362 din CPP german) a fost anulat, menținându-se doar temeiurile tradiționale pentru revizuirea in peius[66][67].

În România, garanțiile procedurale menite să protejeze persoana vizată de revizuirea in peius includ, pe lângă termenele scurte și impedimentele legale (prescripția, decesul – care opresc revizuirea), și un filtru judiciar strict: judecătorii, conștienți de caracterul excepțional, cer dovezi foarte solide la admiterea în principiu. De exemplu, dacă Parchetul solicită revizuirea unei achitări invocând „fapte sau împrejurări noi” (lit. a) – acum permisă după decizia CCR – instanța va examina cu rigurozitate dacă acele elemente noi într-adevăr erau necunoscute la momentul judecății și dacă ar fi fost apte să conducă la condamnare. O simplă reevaluare a acelorași probe din dosarul inițial sau identificarea tardivă a unor martori care puteau fi găsiți cu diligență normală nu va fi acceptată ca temei valid de revizuire. Instanțele au subliniat în jurisprudență că revizuirea nu este o a doua cale de apel: nu se poate cere revizuirea doar pentru a se aprecia din nou credibilitatea acelorași martori ori pentru a reinterpreta probele deja cunoscute, sub pretextul „netemeiniciei” soluției[4]. Trebuie un element cu adevărat nou și obiectiv.

Un alt aspect: revizuirea nu poate agrava situația la rejudecare pentru persoana care nu a cerut-o. Am menționat că dacă revizuirea e pro reo, nu agravează situația altor inculpați ne-revizuenți. Dar dacă revizuirea e in peius – oricum doar procurorul o poate cere – la rejudecare inculpatul vizat poate primi, teoretic, o soluție mai gravă (de exemplu, din achitat poate deveni condamnat). Totuși, acesta are toate drepturile de apărare reînnoite: prezumția de nevinovăție renaște pe durata rejudecării, poate aduce contra-probe față de elementele noi etc. Dacă în final va fi condamnat, se va putea folosi și de căile ordinare (apel) împotriva noii hotărâri. În plus, dacă revizuirea a fost cerută pentru un motiv care ulterior se dovedește neîntemeiat (instanța finală respinge revizuirea), res judicata inițial rămâne neatinsă și persoana rămâne achitată, având eventual dreptul la compensarea prejudiciilor dacă a suportat privare de libertate în cursul procedurii (de exemplu, dacă la cererea Parchetului s-a dispus arestarea sa preventivă în timpul rejudecării – situație posibilă, dar destul de rară și care ar putea atrage răspunderea statului dacă cererea se dovedește nefondată).

În concluzie, revizuirea în defavoarea inculpatului reprezintă o armă cu două tăișuri, folosită cu extremă precauție. Ea există pentru a preveni ca erorile judiciare sau fraudele procesuale să ducă la impunitatea unor persoane vinovate, dar este strict îngrădită pentru a nu submina încrederea individului că o achitare definitivă este cu adevărat finală. Drept comparat, România se aliniază unei tendințe moderate: spre deosebire de sistemul anglo-saxon clasic (care interzicea total rejudecarea după achitare), dar în acord cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, permite revizuirea in peius doar în condiții speciale. Jurisprudența internă cu privire la revizuiri in peius este foarte redusă ca număr, semn al caracterului cu totul excepțional: cazurile de succes de regulă au implicat situații flagrante (martori sau experți condamnați ulterior pentru corupție ori mărturie mincinoasă, inculpați care și-au recunoscut vina după achitare etc.). În ansamblu, revizuirea in peius rămâne o procedură de rezervă, menită să păstreze echilibrul între drepturile individuale și exigențele combaterii criminalității.

Jurisprudență relevantă: Decizii notabile ale ÎCCJ și CCR privind revizuirea

Fiind o cale de atac extraordinară, revizuirea a generat de-a lungul timpului relativ puține spețe de referință, însă există câteva decizii importante atât ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ), cât și ale Curții Constituționale a României (CCR), care au clarificat aspecte de interpretare a legii sau au statuat asupra constituționalității unor dispoziții.

Decizii ale Curții Constituționale (CCR)

• Decizia nr. 126/2016 (CCR) – a vizat textul art. 453 alin. (1) lit. f) CPP în forma inițială, care nu limita revizuirea la cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate. CCR a constatat că soluția legislativă care permitea revizuirea și pentru alți condamnați decât cel care a ridicat excepția era neconstituțională[68][69], întrucât crea o discriminare pozitivă nejustificată între persoanele condamnate definitiv pentru aceeași infracțiune: numai cel care ridicase excepția beneficia și de revizuire, dar și toți ceilalți condamnați pentru fapte similare ar fi beneficiat, fără să fi fost parte în procesul de la CCR. Legiuitorul a reacționat rapid la această decizie și, prin OUG nr. 18/2016, a modificat lit. f) astfel încât să impună condiția ca excepția de neconstituționalitate să fi fost ridicată în cauza respectivă[69][70]. Practic, CCR a dorit să prevină redeschiderea în masă a tuturor condamnărilor întemeiate pe o lege neconstituțională, menținând revizuirea doar pentru cei care au avut inspirația să invoce excepția în propriul proces. Ulterior, CCR a fost chemată de mai multe ori să reexamineze această chestiune (de exemplu Deciziile nr. 410/2019, 723/2019, 463/2020, 119/2022), dar a menținut aceeași linie: limitarea revizuirii la cauza în care s-a admis excepția este constituțională[71][72]. Argumentul central: securitatea raporturilor juridice impune ca nu orice constatare a neconstituționalității să răstoarne condamnări definitive la scară largă, ci să existe alte remedii (grațiere, întrerupere executare etc.) pentru ceilalți condamnați. Așa se face că și în prezent, lit. f) rămâne aplicabil numai pentru cauza unde s-a ridicat excepția, lucru confirmat și de Decizia CCR nr. 311/2024 (publicată în ianuarie 2025)[73][74], care a respins ultima obiecție pe această temă.
• Decizia nr. 2/2017 (CCR) – despre care am discutat, a fost o hotărâre majoră ce a lărgit sfera revizuirii in peius. CCR a admis excepția de neconstituționalitate privind art. 457 alin. (2) CPP în măsura în care excludea cazul de revizuire de la lit. a) (fapte noi) pentru cererile în defavoarea inculpatului[75][76]. Motivarea Curții a pus accent pe principiul egalității armelor și pe imperativul aflării adevărului. Ulterior, cum Parlamentul nu a intervenit în termenul de 45 de zile, dispoziția restrictivă și-a încetat efectele, permițând practic Ministerului Public să solicite revizuirea și pe motivul descoperirii de fapte noi incriminatoare. Această decizie a fost întâmpinată cu unele critici doctrinare, invocându-se că ar fragiliza securitatea juridică a achitărilor, însă ea se înscrie în logica Convenției Europene (care, repetăm, nu interzice redeschiderea în caz de probe noi). Legiuitorul nu a mai modificat explicit textul art. 457 alin. (2) după această decizie, însă el trebuie interpretat în concordanță cu decizia CCR, altminteri s-ar ajunge iar la neconstituționalitate.
• Alte decizii CCR: Curtea a mai examinat punctual unele prevederi legate de revizuire. De exemplu, Decizia CCR nr. 633/2018 a confirmat constituționalitatea regimului impus de lit. f) (cazul de neconstituționalitate invocată doar în cauză), respingând critica că ar viola egalitatea (practic a reiterat argumentele deciziei 126/2016). De asemenea, Decizia CCR nr. 651/2018 și altele au menținut abordarea că deciziile CCR nu retroactivează decât prin mecanismul revizuirii din lit. f), neexistând un drept fundamental la revizuire pentru oricine ulterior unei decizii CCR. S-au mai discutat și chestiuni procedurale – de pildă, un recurent a invocat că lipsa unui termen pentru revizuirea pro condamnato (pentru inculpat) ar încălca securitatea juridică a acestuia, dar CCR a respins, arătând că balanța este echitabilă: condamnatul poate oricând dovedi nevinovăția (aspect ce ține de demnitatea umană și dreptatea materială)[4].

În ansamblu, CCR a jucat un rol important în modelarea instituției revizuirii: a impus restricții acolo unde a considerat necesar (cazul lit. f)) și a relaxat restricții acolo unde a văzut o necesitate constituțională (cazul lit. a) in peius). Hotărârile CCR sunt obligatorii, astfel încât instanțele aplică direct aceste interpretări. Practicienii trebuie deci să fie mereu atenți la jurisprudența CCR relevantă pentru a formula sau combate cereri de revizuire pe temei constituțional.

Decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ)

ÎCCJ, în calitatea sa de instanță supremă, a pronunțat câteva hotărâri prealabile (HP) și recursuri în interesul legii care privesc interpretarea unitară a dispozițiilor despre revizuire:

• Decizia ÎCCJ nr. 68/2020 (HP) – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. f) (declararea neconstituționalității unei prevederi) poate fi îndreptată și împotriva unei hotărâri penale definitive pronunțate în soluționarea unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 595 CPP[77]. Cu alte cuvinte, ÎCCJ a clarificat că nu doar hotărârea „principală” de condamnare poate fi revizuită pentru acest motiv, ci și o hotărâre distinctă pronunțată, de pildă, într-o contestație la executare ori într-o procedură de aplicare a legii penale mai favorabile (art. 595). Astfel, dacă într-o asemenea procedură secundară s-a aplicat un text legal declarat ulterior neconstituțional, și acea hotărâre poate fi revizuită. Decizia a fost pronunțată în ianuarie 2021 și publicată în Monitorul Oficial nr. 99/2021, devenind obligatorie pentru instanțe.
• Decizia ÎCCJ nr. 2/2022 (HP) – a lămurit sintagma „când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia” din art. 453 alin. (1) lit. e) CPP. Chestiunea pendinte era dacă această neconciliere poate viza și situația unui conflict între o hotărâre civilă definitivă și una penală definitivă asupra acelorași fapte. ÎCCJ a decis (respingând sesizarea) că nu intră în sfera lit. e) cazul conflictului între o hotărâre civilă cu caracter sancționator și o hotărâre penală pe aceeași faptă[78][79]. Prin urmare, lit. e) se referă la hotărâri de natură penală care se bat cap în cap (de ex., două condamnări diferite pentru aceeași faptă la persoane diferite, sau o condamnare și o achitare pentru aceeași faptă la persoane diferite, pronunțate eronat). Un conflict penal-civil (cum ar fi o decizie civilă de stabilire a unei sancțiuni contravenționale și o decizie penală vizând același incident) nu dă dreptul la revizuire penală – o asemenea situație se rezolvă pe alte căi, nu prin mecanismul revizuirii penale.
• Decizia ÎCCJ nr. 10/2023 (HP) – a venit în continuarea celei anterioare, confirmând interpretarea. Completul ÎCCJ a respins, de asemenea, o nouă sesizare privind lit. e), întărind ideea că sintagma „toate hotărârile care nu se pot concilia” se referă la hotărâri pronunțate în materie penală pentru situații factual identice sau conexe, nu la incongruențe între soluții penale și soluții din alte materii[80][81].
• Decizia ÎCCJ nr. 2/2015 (HP) – privește art. 465 CPP (revizuirea în cazul hotărârilor CEDO). ÎCCJ a clarificat aspecte de competență: instanța competentă să judece cererea de revizuire întemeiată pe o hotărâre CEDO este cea care a pronunțat hotărârea definitivă în cauză[82]. Aceasta rezultă și din textul art. 465 alin. (3) CPP, însă au existat discuții dacă n-ar fi competentă direct instanța supremă. Hotărârea prealabilă a stabilit însă competența la nivelul instanței care a judecat cauza inițial.
• Practica instanțelor: În general, ÎCCJ a evidențiat în jurisprudența sa că revizuirea este o cale de atac de natura extraordinară și restrictivă. Multe recursuri în casație sau contestații în anulare la ÎCCJ au vizat modul de soluționare a unor cereri de revizuire. De pildă, ÎCCJ a confirmat în numeroase rânduri soluțiile curților de apel de respingere a revizuirilor pro causa atunci când cele pretinse ca fapte noi erau, de fapt, aspecte cunoscute sau discutate în procesul inițial, doar că apărările inculpaților le-au neglijat. S-a subliniat că nu constituie motiv de revizuire o nouă interpretare juridică a aceleiași stări de fapt sau schimbarea jurisprudenței – revizuirea nu trebuie confundată cu recursul în casație sau cu invocarea directă a deciziilor CJUE/CCR dacă nu se încadrează în textul legal[2][83].

Un exemplu practic este jurisprudența legată de implicarea SRI în instrumentarea unor dosare penale (câmp tactic) – CCR a declarat neconstituțională această practică în 2016 (Decizia nr. 51/2016), dar persoanele condamnate definitiv anterior nu au putut obține revizuirea condamnărilor pe motivul general al colaborării SRI, întrucât nu exista un temei dedicat în art. 453. Unii au încercat să invoce lit. a) – fapt nou constând în dezvăluirea implicării SRI – însă instanțele au respins, arătând că nu e vorba de fapt sau împrejurare care dovedește netemeinicia hotărârii în sine, ci de un viciu procedural ce nu se încadrează la revizuire (ci eventual la contestație în anulare dacă ar fi fost vorba de compunerea nelegală a completului, ceea ce nu era cazul)[84][85]. Astfel de soluții au fost apoi confirmate și de ÎCCJ.

Statutul actual este că ÎCCJ, ca garant al interpretării unitare, a menținut o jurisprudență strictă privind revizuirea. Cazurile de admitere de revizuiri, puține la număr, reflectă situații obiectiv evidente: de exemplu, decizii de admitere pe lit. b) și c) (martori mincinoși, înscrisuri false) au survenit când existau deja condamnări ale autorilor falsurilor; decizii de admitere pe lit. a) – când s-au descoperit probe materiale incontestabile (ADN, înregistrări etc.) care răstoarnă probatoriul inițial. ÎCCJ a subliniat în mai multe decizii că instanțele trebuie să filtreze cu rigurozitate cererile de revizuire pentru a preveni ca acest mecanism excepțional să devină un substitut de apel, inundând instanțele cu rejudecări inutile.

În concluzie, jurisprudența națională a contribuit la consolidarea unui cadru previzibil pentru revizuire: CCR a calibrat textul legal la exigențele constituționale, iar ÎCCJ a interpretat punctual dispozițiile pentru a asigura aplicarea lor uniformă. Pentru practicieni, cunoașterea acestor repere jurisprudențiale este esențială atât la formularea cererilor de revizuire, cât și la apărarea contra unor astfel de cereri.

Drept comparat: reglementarea revizuirii în alte state (Franța, Germania, Italia, SUA, Marea Britanie)

Instituția revizuirii (sau a redeschiderii procesului penal după o hotărâre definitivă) există, sub diverse denumiri și forme, în majoritatea statelor de drept, însă cu diferențe importante. Vom trece în revistă pe scurt soluțiile din câteva jurisdicții reprezentative:

Franța

În Franța, calea echivalentă revizuirii este numită „révision”, fiind tradițional limitată doar la situații de innocence a condamnatului. Până de curând, Codul de procedură penală francez prevedea patru ipoteze de revizuire: dacă victima unei pretinse omucideri reapare vie, dacă două hotărâri se contrazic (de ex. două persoane diferite condamnate pentru același fapt), dacă un martor a depus mărturie falsă, sau dacă ulterior un obiect al cauzei (martor, parte) este condamnat pentru sperjur ori altă infracțiune legată de caz. Însă, în 2014, Franța a reformat această materie: a redus practic la un singur temei principal – faptul nou (novum) care ar fi de natură să stabilească nevinovăția condamnatului[86][87]. Celelalte cazuri au fost considerate subsumate acestuia (de exemplu, faptul că „victima e vie” e un fapt nou; conflictul de hotărâri sau martorul mincinos pot fi tot fapte noi). S-a adăugat însă un al doilea temei distinct: constatarea de către CEDO a unei violări a dreptului la un proces echitabil care a condus la condamnare – situație în care un „Réexamen” al cauzei este posibil (procedură introdusă în urma unei reforme din 2016). Așadar, în prezent, Franța permite revizuirea numai în două situații: existența unui nou fait ou élément inconnu care, dacă ar fi fost cunoscut, ar fi putut duce la achitare, sau o hotărâre CEDO de încălcare a articolului 6 care reclamă rejudecarea.

Important de menționat: revizuirea franceză este admisă doar în favoarea condamnatului. Nu există un mecanism de redeschidere a unui dosar pentru a-l condamna pe un achitat – odată ce a fost achitat definitiv (fie de instanța de fond, fie în apel), persoana nu mai poate fi urmărită pentru aceeași faptă (principiul autorité de la chose jugée și non bis in idem este foarte puternic în dreptul francez). Această regulă a fost abolită doar într-un domeniu extrem de restrâns: infracțiunile de terorism și crimele de război, pentru care în 2016 s-a vehiculat posibilitatea rejudecării în caz de probe ADN apărute ulterior, însă Curtea de Casație franceză a fost reticentă. Practic, Franța rămâne un sistem unde statul nu poate ataca o achitare definitivă nici măcar dacă apar ulterior probe incontestabile de vinovăție. Această opțiune protejează puternic libertatea individului, dar poate duce la ceea ce unii autori numesc „erori judiciare nerezolvabile” în sens invers (vinovați neidentificați la timp rămân liberi).

Procedural, cererile de révision sunt judecate de o Comisie de revizuire și apoi de Cour de révision (Curtea de Casație într-o compunere specială). Statistica arată că foarte puține cereri sunt admise. Un caz celebru este cel al lui Patrick Dils (condamnat pe nedrept pentru dublu omor în 1989, eliberat și achitat după revizuire în 2002, când s-a găsit adevăratul criminal). Reforma franceză recentă a fost menită să flexibilizeze criteriul de fapt nou, după ce s-a constatat că, deși au lărgit definirea lui, rata de admitere a revizuirilor nu a crescut semnificativ[88]. Comisia de revizuire franceză a rămas prudentă în a califica un element ca fiind cu adevărat decisiv. Așadar, Franța oferă revizuire pro condamnat, dar într-un cadru restrâns; nu oferă o cale similară contestației în anulare sau recursului în casație, deci revizuirea acolo corespunde mai mult scopului de reparare a marilor erori judiciare.

Germania

Germania reglementează revizuirea (Wiederaufnahme des Verfahrens) atât în favoarea, cât și (în mod tradițional) în defavoarea inculpatului, însă cu limitări stricte. Codul de procedură penală german (StPO) prevedea patru motive pentru redeschiderea procesului contra unei persoane achitate: mărturii mincinoase ori dovezi false, documente false, infracțiuni ale judecătorilor (echivalentul lit. b)–d) din legea română) și situația rară în care inculpatul achitat a făcut ulterior o mărturisire credibilă a faptei în fața unei autorități[89]. Aceste patru cazuri erau considerate „deficiențe ale procesului inițial care au împiedicat aflarea adevărului”[64]. În 2021, cum menționam, Germania a adăugat un al cincilea motiv: posibilitatea revizuirii unei achitări în caz de probe noi (novum) apărute la infracțiuni foarte grave (omor, genocid, crime împotriva umanității) – vizând în special situația evoluției tehnologiei (ex. noi teste ADN). Însă Curtea Constituțională Germană, printr-o hotărâre din octombrie 2023, a declarat neconstituțională această extindere, argumentând că ea violează principiul constituțional al dublului pericol[65][90]. Curtea a subliniat că, după un proces echitabil finalizat cu achitare, apariția de probe noi nu justifică, în viziunea Legii Fundamentale germane, repunerea acuzatului în judecată, deoarece interesele securității juridice și încrederii trebuie să prevaleze[64]. S-a apreciat că, dacă la momentul judecății statul nu a reușit să strângă probele, nu poate ține ad infinitum dosarul deschis pentru eventuale descoperiri ulterioare (în absența unei fraude a procesului inițial). Astfel, Germania a revenit la paradigma clasică: revizuirea in peius doar dacă achitarea inițială a fost viciată de un fals, un sperjur sau o abatere gravă (sau dacă inculpatul însuși își revocă „nevinovăția” printr-o confesiune ulterioară).

În schimb, revizuirea în favoarea inculpatului (Wiederaufnahme zugunsten des Verurteilten) este larg acceptată și în Germania, similar ca în România, fără limită de timp. Motivele includ apariția unor fapte noi sau mijloace de probă noi care, singure sau coroborate, sunt de natură să pună la îndoială temeinicia condamnării. De asemenea, dacă un martor sau expert a fost condamnat pentru depunerea intenționat de mărturie mincinoasă împotriva condamnatului, acesta poate obține revizuirea. Procedura germană implică și acolo o examinare prealabilă a admisibilității cererii de către instanța competentă (adesea Oberlandesgericht – Curtea de Apel) și apoi, dacă se admite, rejudecarea cauzei. Un aspect interesant: în Germania nu se cere ca proba nouă să nu fi putut fi prezentată la procesul inițial. Chiar dacă apărarea ar fi putut, dar nu a prezentat-o, tot poate fi considerată novum dacă pur și simplu nu a fost în fapt avută în vedere la judecata inițială[91]. E o diferență față de sistemul anglo-saxon, unde revizuirea (apelul extraordinar) poate fi refuzată dacă se dovedește că apărarea știa de probă și a ținut-o intenționat pentru o eventuală revizuire (teama de abuz). Germania pune accent pe adevărul material: chiar dacă avocatul a omis o probă exoneratoare, clientul nu trebuie să sufere – tot se va revizui dacă acea probă ar schimba situația.

În concluzie, Germania a calibrat revizuirea astfel încât să fie posibilă corectarea injustițiilor (inclusiv din culpa magistratului sau a apărării), dar să nu devină un pericol la adresa finalității proceselor. Dezbaterea în Germania a arătat însă rezistența față de lărgirea excesivă a revizuirii in peius, existând o viziune constituțională proprie mai strictă decât standardul minim CEDO pe acest subiect.

Italia

Italia a fost multă vreme exemplul clasic al jurisdicției care nu permite revizuirea în defavoarea inculpatului. Codul de Procedură Penală italian prevede revisione doar în trei situații: descoperirea de noi probe care împreună cu cele administrate anterior ar conduce inevitabil la achitare (sau faptă mai puțin gravă), constaterea ulterioară că hotărârea s-a întemeiat pe fals (în probe, mărturii etc.) sau că s-a comis o eroare judiciară (de ex., altcineva a fost condamnat ulterior pentru aceeași faptă), și situația în care CEDO a constatat o violare a Convenției care a influențat condamnarea (Italia neavând inițial text, dar Curtea Constituțională italiană a recunoscut obligația de revizuire post-CEDO în lipsa prevederii exprese)[92]. Observăm deci că toate motivele privesc condamnarea nedreaptă, nu achitarea.

Până în prezent, în Italia, Ministerul Public nu poate cere redeschiderea unui proces în care inculpatul a fost achitat definitiv, nici măcar dacă apar dovezi noi. Principiul „giudicato” are o forță deosebită, fiind considerat parte a dreptului la libertate individuală. În cazuri extreme (cum a fost achitarea unor mafioți notori pe motive de procedură), dezbaterea publică a cerut uneori introducerea unei căi de revizuire in peius, dar aceasta nu s-a concretizat legislativ. Ca atare, Italia prioritizează protecția individului împotriva oricărei forme de reurmărire penală după o decizie definitivă.

Pe de altă parte, revizuirea pro reo este folosită pentru a repara condamnări injuste. Există cazuri celebre de erori judiciare corectate în Italia, de exemplu cazul Tortora (un prezentator TV condamnat în anii ’80 pe baza mărturiilor mincinoase ale unor colaboratori cu justiția – ulterior achitat la revizuire). De asemenea, Italia a fost nevoită, ca urmare a unor condamnări la CEDO (ex. Dorigo c. Italia), să introducă posibilitatea revizuirii unor procese penale viciate procedural. Inițial, Codul italian nu prevedea nimic pentru hotărârile CEDO, dar Curtea Constituțională a decis că, pentru respectarea obligațiilor internaționale, statul trebuie să ofere o cale de redresare. Astfel, în prezent se admite revizuirea dacă CEDO a constatat că procesul a fost inechitabil și decizia Curții de la Strasbourg, în mod logic, reclamă rejudecarea (de exemplu, condamnatul nu a avut parte de un proces corect).

De menționat și că în Italia Parchetul poate ataca în apel sau recurs o achitare, deci există oricum remedii ordinare puternice – achitarea nu era definitivă de la prima instanță decât în situații restrânse. Însă odată terminat ciclul ordinar (inclusiv recursul în Cassazione), statul acceptă chiar și riscul ca unii vinovați să rămână nepedepsiți, de dragul securității juridice. Acest lucru reflectă o filosofie garantistă a procesului penal italian.

Statele Unite ale Americii

SUA are un sistem foarte diferit, bazat pe principiul double jeopardy din al 5-lea Amendament al Constituției, care interzice oricărei autorități să judece din nou o persoană pentru aceeași acuzație dacă a fost achitată. Prin urmare, în SUA nu există o procedură echivalentă revizuirii în defavoarea inculpatului; odată ce un verdict de nevinovăție a fost dat de un juriu sau judecător, acela este final – acuzarea nu îl poate ataca (procurorul nu are drept de apel împotriva achitării în sistem federal și majoritatea statelor). Chiar și descoperirea ulterioară a unor probe noi ale vinovăției nu poate înfrânge acest baraj constituțional; singura excepție ar fi dacă fapta constituie și infracțiune federală și de stat – în trecut se puteau formula acuzații succesive de către suverani diferiți, dar recenta jurisprudență tinde să restrângă și această „dual sovereignty doctrine”.

În schimb, pentru persoanele condamnate, sistemul american oferă mai multe remedii post-condamnare, deși nu sub numele de „revizuire” ca atare. Imediat după verdict sau sentință, apărătorii pot formula o moțiune de proces nou (motion for a new trial) în fața aceluiași judecător, invocând descoperirea de probe noi (newly discovered evidence). Această moțiune are însă termene destul de scurte (de obicei 1–3 ani de la condamnare, cu unele excepții), deci nu acoperă situațiile în care dovada nevinovăției apare foarte târziu. După epuizarea apelurilor ordinare, condamnatul în SUA poate recurge la procedura de habeas corpus (recursul colateral), invocând încălcări constituționale serioase în procesul său. De exemplu, dacă ulterior condamnării se descoperă că procurorii au ascuns probe disculpante (ceea ce violează obligația Brady), se poate obține anularea condamnării prin habeas corpus federal, ca „post-conviction relief”. Tot prin habeas corpus se pot valorifica și decizii ale Curții Supreme SUA care schimbă jurisprudența (dacă sunt făcute retroactive).

În ultimii 30 de ani, fenomenul „innocence project” a scos la iveală numeroase erori judiciare (mai ales grație testelor ADN). Ca reacție, multe state americane au adoptat legi ce permit explicit depunerea tardivă a unor cereri de rejudecare pe bază de probe noi de nevinovăție, chiar dacă termenele normale au trecut. Unele state au comisii speciale de anchetare a condamnărilor greșite. La nivel federal, Departamentul de Justiție are un Program de revizuire a condamnărilor pe nedrept[93], iar Biroul de Asistență Judiciară finanțează proiecte pentru identificarea adevăraților autori ai infracțiunilor în aceste cazuri și prevenirea unor erori viitoare[94].

În esență, în SUA sistemul e fragmentat, neexistând o „cale de atac extraordinară” unică precum revizuirea, ci un ansamblu de remedii legislative și constituționale. Dar tendința generală este de a facilita exonerarea celor nevinovați (peste 3.300 de persoane au fost exonerate în SUA între 1989 și 2022 conform National Registry of Exonerations). Rata de succes a acestor demersuri rămâne mică raportat la numărul total de condamnați (multe cereri de habeas corpus sunt respinse), însă s-a format o veritabilă cultură juridică a „erorilor judiciare” care pune presiune pe sistem să îmbunătățească mecanismele.

În ce privește statul, așa cum am menționat, partea acuzării nu poate reînvia acuzația după achitare. Există totuși unele nuanțe: dacă prima judecată s-a încheiat din motive procedurale (anulare de proces – mistrial, casare în apel a condamnării din viciu de procedură), se poate rejuca procesul o dată. Dar o achitare pură „pe fond” este intangibilă. O notă: state precum Marea Britanie (care au sistem de common law) au abandonat această interdicție absolută, dar SUA a păstrat-o sacrosanct.

Marea Britanie (Anglia și Țara Galilor)

În Regatul Unit, regula tradițională era similară cu cea americană: acuzarea nu putea face apel împotriva achitării, iar odată ce un acuzat era achitat de jurați, nu mai putea fi judecat a doua oară pentru aceeași faptă. Totuși, în anul 2003, prin Criminal Justice Act 2003, Anglia și Țara Galilor au introdus excepții limitate pentru redeschiderea unor cazuri de achitare în situații de probe noi „doveditoare și solide” (new and compelling evidence) privind infracțiuni de o gravitate excepțională (cum ar fi omorul, unde s-au descoperit ulterior probe ADN). Decizia de a permite un nou proces în aceste situații este luată de Curtea de Apel, la solicitarea Directorului Ministerului Public (DPP). Aceste cazuri au fost foarte puține – pragul probatoriu este înalt și se aplică doar infracțiunilor enumerate de lege. Măsura a fost motivată de cazuri ca cel al uciderii rasiste a lui Stephen Lawrence, unde doi suspecți achitați inițial au fost ulterior condamnați după ce au apărut probe ADN noi (dublul pericol a fost eliminat retroactiv pentru ei).

Pe de altă parte, principalul mecanism britanic pentru corectarea erorilor judiciare în defavoarea inculpaților este Criminal Cases Review Commission (CCRC), creat în 1995. CCRC este un organism public independent care investighează posibile erori judiciare grave la cererea condamnaților și are puterea să trimită cazurile spre rejudecare la Curtea de Apel (Court of Appeal), dacă găsește elemente noi sau consideră că există o probabilitate reală ca verdictul să fie considerat nesigur[95]. Practic, CCRC funcționează ca un filtru: examinează mii de solicitări de la deținuți sau foști deținuți care susțin că sunt nevinovați. Din aceste cereri, doar un mic procent sunt referite către Curtea de Apel. Potrivit datelor oficiale, până în 2024 CCRC a primit peste 27.000 de cereri și a trimis în jur de 3% din ele către rejudecare[96]. Dintre cazurile trimise, aproximativ 70% se soldează cu admiterea apelului și anularea condamnării, restul fiind menținute (deci per ansamblu cam 2% din cererile către CCRC duc la exonerare efectivă).

Comisia examinează noi probe, noi argumente juridice sau nereguli procedurale care nu au fost luate în considerare la momentul procesului sau al apelului ordinar. Un aspect de remarcat: Curtea de Apel penală britanică are un test destul de strict – trebuie să existe „un motiv serios pentru a considera condamnarea nesigură”. Nu orice dubiu conduce la anulare; și de aceea CCRC filtrează înainte să nu piardă timpul Curții cu cazuri neconvingătoare. Totuși, sistemul englez a permis corectarea unor numeroase erori – cunoscute fiind cazurile Birmingham Six, Guildford Four (condamnări pe nedrept în cazuri de terorism, anulate în anii ’90) sau cazuri de omor bazate pe pseudo-știință (ex: cazul cotroversat al doamnei Sally Clark, inițial condamnată pe baza unei statistici greșite, apoi achitată la rejudecare).

Astfel, în Marea Britanie avem o abordare instituțională: un organ (CCRC) dedicat examinării erorilor judiciare, ceea ce România nu are. Cererile de revizuire la noi sunt inițiate de părți și judecate de instanțe ca atare, pe când acolo un organism face investigații proactive (poate solicita teste forensice noi, audia martori etc.) și abia apoi declanșează procedura judiciară.

În fine, Marea Britanie menține, ca regulă de bază, imposibilitatea revizuirii în defavoarea inculpatului cu excepțiile arătate pentru infracțiuni grave. Până în prezent, excepțiile s-au aplicat rar, deci double jeopardy rămâne, practic, regula. Pe de altă parte, la revizuirea pro reo, sistemul englez a devenit destul de permisiv prin instrumentul CCRC – un model pe care unele țări (ex. Norvegia) l-au adoptat și ele.

Alte exemple notabile

• Statele nordice: de regulă permit revizuirea pro reo și au comisii independente (Norvegia are o Comisie a rejudecării; Suedia la fel a introdus un board consultativ). Revizuirea in peius este în general neadmisa (cu excepția Danemarcei, care permite redeschiderea limitată contra achitatului dacă își mărturisește fapta după achitare).
• Spania: are un sistem de „revisión” similar cu al nostru, doar pro condamnat. Interesant, Spania a introdus în 2015 posibilitatea revizuirii unei condamnări dacă ulterior fapta respectivă a fost dezincriminată (de exemplu, cineva condamnat pentru insultă adusă coroanei ar putea cere revizuirea dacă legea penală a fost modificată și fapta nu mai e infracțiune)[97]. De asemenea, au introdus revizuirea post-CEDO tot atunci.
• Țările de common law: Canada și Australia au comisii de revizuire similare CCRC (Canada abia în 2021 a legiferat una). În aceste țări nu există termene sau limite pentru a clama nevinovăția, însă standardul de admitere e destul de ridicat (dovada trebuie să fie nouă și credibilă).

În ansamblu, putem concluziona că România se situează în media sistemelor europene: oferă revizuire pro reo relativ larg (chiar mai favorabil decât multe țări prin absența unui termen) și revizuire in peius în mod limitat (asemănător Germaniei sau Danemarcei). Nu avem un organism specializat precum CCRC, dar procedura în instanță e clar reglementată. Observăm însă că tendința generală în Europa este de a facilita revizuirea în caz de erori judiciare (mai ales sub influența CEDO, după cum vom vedea), păstrând totodată garanțiile contra abuzului. Germania este un exemplu recent de contrabalansare: chiar dacă CEDO ar permite redeschiderea pentru probe noi, dacă propria Lege Fundamentală o interzice, se dă prioritate protecției individului. Alte țări, precum Marea Britanie, s-au mișcat în direcția opusă – au relaxat un pic interdicția absolută. Aceasta arată că subiectul revizuirii implică nu doar considerente juridice, ci și politici penale și valori constituționale diferite de la un stat la altul.

Dimensiunea CEDO: erori judiciare, condamnări în lipsă și dreptul la un proces echitabil

Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) nu consacră explicit un „drept la revizuire”. Cu toate acestea, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a avut un impact considerabil asupra procedurilor de revizuire în statele membre, în principal sub două aspecte:

1. Dreptul la un proces echitabil (Art. 6 CEDO) și necesitatea revizuirii în caz de încălcare gravă.
2. Dreptul de a fi prezent la proces (condamnările în lipsă) și obligația asigurării unui nou proces dacă persoana nu a beneficiat de apărare.

Redeschiderea procesului ca remediu pentru încălcarea Art. 6 CEDO

Curtea de la Strasbourg a afirmat în mod constant că Convenția nu garantează, ca atare, un drept la redeschiderea procedurilor penale după o hotărâre definitivă[2]. Absența acestui drept absolut se explică prin marja de apreciere a statelor în materia căilor extraordinare. Cu toate acestea, în situațiile în care Curtea constată o încălcare a dreptului la un proces echitabil, ea consideră adesea că rejudecarea sau redeschiderea procesului reprezintă, în principiu, modalitatea adecvată de reparare a consecințelor încălcării[4][83]. Altfel spus, CEDO nu poate dispune direct revizuirea (ea doar constată violarea și eventual acordă despăgubiri materiale/morale), dar lasă statelor obligația (în virtutea Art. 46 al Convenției, privind executarea hotărârilor CEDO) de a alege mijloacele de a se conforma. Iar cel mai potrivit mijloc, de regulă, este repunerea părților în situația anterioară încălcării, deci redeschiderea judecății.

În Hotărârea de principiu Moreira Ferreira vs. Portugalia (nr. 2) [GC, 2017], Marea Cameră a reamintit că, deși nu există un drept garantat la revizuire, rejudecarea este indicată ca soluție potrivită atunci când o condamnare a fost pronunțată cu încălcarea Art. 6[2][98]. În acel caz, Curtea constatase o încălcare a dreptului la un proces echitabil întrucât instanța națională de apel condamnase inculpata fără a readministra probele (schimbase soluția din achitare în condamnare). După hotărârea CEDO, reclamanta a cerut Curții Supreme portugheze revizuirea, dar aceasta a refuzat interpretând că nu e necesar. Marea Cameră a decis, într-un vot strâns (9 la 8), că refuzul Curții Supreme de a redeschide nu a încălcat Art. 6, subliniind totuși importanța pe care Convenția o acordă executării voluntare a hotărârilor CEDO de către state[2][99]. Practic, CEDO a spus: am sugerat revizuirea ca soluție, dar dacă instanța națională are argumente puternice să nu o facă (și nu denaturează sensul hotărârii noastre), nu vom considera acest refuz ca o nouă încălcare a Convenției[100][101]. Acest precedent arată totuși că statele au obligația să ia în considerare posibilitatea revizuirii în urma unei hotărâri CEDO.

România a implementat clar această obligație prin art. 465 CPP (revizuirea în caz de hotărâri CEDO). De câte ori CEDO stabilește că o persoană a fost condamnată sau privată de un proces echitabil – de exemplu i s-a încălcat dreptul la apărare, la prezumția de nevinovăție, la independența tribunalului etc. – iar încălcarea a avut consecințe grave ce subzistă, persoana poate cere revizuirea hotărârii interne pentru a obține rejudecarea corectă[57][58]. Această dispoziție a fost aplicată în practică de mai multe ori. Un caz notoriu: Dumitru Popescu vs. România (2007), unde CEDO a constatat că interceptările telefonice aprobate de procuror au încălcat art. 8 și procedura nu a fost echitabilă; ulterior, condamnatul a cerut revizuirea și Curtea de Apel i-a admis-o, dispunând rejudecarea (în rejudecare a intervenit totuși prescripția, dar exemplul arată mecanismul funcțional). Alt exemplu: Schwarz vs. România (2017), în care reclamantul fusese condamnat fără a fi audiat personal în apel; după decizia CEDO, a obținut revizuirea și un nou apel cu prezența sa, soldat cu o pedeapsă redusă.

Un aspect particular: Protocolul 16 la CEDO (avizele consultative) a introdus posibilitatea ca, dacă CEDO emite un aviz consultativ care contrazice interpretarea dintr-o hotărâre internă deja definitivă, statul să permită revizuirea. România a legiferat acest lucru în 2022, completând art. 465 CPP cu alin. (1^1): dacă o instanță supremă română a pronunțat o hotărâre înainte ca CEDO să dea un aviz consultativ pe o problemă relevantă, iar soluția internă contravine interpretării din aviz și produce o încălcare a drepturilor fundamentale, atunci se poate cere revizuirea[102][103]. Este o prevedere rar folosită (avizele CEDO sunt puține), dar reflectă dorința de armonizare cu jurisprudența europeană.

Procese în lipsa inculpatului și dreptul la rejudecare

Una dintre cele mai frecvente situații care reclamă revizuirea este condamnarea unei persoane în absență, fără ca aceasta să fi fost informată sau să-și fi putut exercita apărarea. Curtea Europeană a considerat în mod repetat că o asemenea situație constituie o încălcare a Art. 6 CEDO (dreptul la proces echitabil) dacă persoanei nu i se oferă ulterior o posibilitate reală de a obține un nou proces odată ce află de condamnare[104][105].

Un caz de referință: Sejdovic c. Italia (CEDO, 2006) – reclamantul fusese condamnat pentru omor în Italia, în lipsă, fără a ști de proces, și extrădat ulterior. CEDO a statuat că i s-a încălcat dreptul la apărare, deoarece Italia la acea vreme nu îi acorda drept absolut la rejudecare, ci impunea condiții (dovada că nu s-a sustras deliberat, etc.). Ulterior, Italia și multe alte țări au schimbat legislația.

În cazul Sanader c. Croația (2015), menționat anterior, CEDO a consolidat principiul: reclamantul fusese condamnat în lipsă pentru crime de război, fără să știe. Croația i-a respins cererea de redeschidere, motivând că ar fi putut formula apel în termen (deși el nu știa de proces). CEDO a constatat violarea Art. 6 §1, arătând că statul nu i-a oferit „o certitudine suficientă a posibilității de a obține o nouă judecare în prezența sa”[106][107]. Or, dreptul de a fi prezent e esențial: dacă nu a renunțat explicit la el sau nu s-a sustras, condamnatul in absentia are dreptul să ceară revizuirea.

Ca urmare a acestor principii, statele europene (inclusiv România) au modificat legea. România a introdus, chiar distinct de revizuire, o contestație specială pentru redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate (art. 466–469 CPP). Aceasta permite oricărui condamnat definitiv care nu a fost legal citat și informat despre proces să obțină redeschiderea (practic o formă de revizuire de drept automat, fără a trebui dovedite probe noi). În practică, numărul unor asemenea contestații la executare a fost foarte mic (câteva pe an la ÎCCJ, conform statisticilor)[108][109], semn că sistemul de citare a devenit mai fiabil, iar situațiile flagrante de condamnare în lipsă s-au redus.

La nivelul UE, aspectul a fost preluat și în legislația secundară: Decizia-cadru 2009/299/JAI a impus standarde comune privind procedurile in absentia. În special, pentru mandatul european de arestare (EAW), executarea poate fi refuzată dacă persoana a fost condamnată în lipsă și nu se garantează un nou proces după predare[110]. Cu alte cuvinte, un stat membru care cere extrădarea unui fugar condamnat in absentia trebuie să dea asigurări că, odată predat, acel individ poate exercita dreptul la rejudecare (retrial). CJUE a subliniat în jurisprudența sa (de ex. cazul Ardic, C-571/17, 2019) că aceste garanții sunt esențiale: dacă persoana nu a avut cunoștință de proces, principiul recunoașterii reciproce cedează în fața dreptului la apărare, și mandatele vor fi refuzate dacă statul emitent nu oferă posibilitatea revizuirii condamnării.

Astfel, prin interconectarea standardelor CEDO și UE, dreptul la un nou proces după o condamnare în contumacie a devenit parte integrantă a garanțiilor procesuale europene. România respectă aceste standarde: dacă emite un mandat de executare a unei pedepse pronunțate în lipsa condamnatului, indică faptul că persoana, odată predată, poate folosi contestația pentru redeschidere (art. 466 CPP). Invers, atunci când România primește un mandat pe numele cuiva condamnat în alt stat in absentia, poate cere clarificări sau refuza predarea dacă statul emitent nu asigură rejudecarea (conform Legii 302/2004).

De asemenea, CEDO a mai abordat situații precum: condamnări in absentia în vreme ce persoana era în altă țară și nicio notificare nu i-a ajuns; procese unde acuzatul a fost prezent inițial dar a fost ulterior exclus sau a plecat (acolo nu e violare dacă a fost de rea-credință). Important e principiul: renunțarea la dreptul de a fi prezent trebuie să fie echivoc și neîndoielnic. Dacă nu, revizuirea se impune.

Relația dintre revizuire și dreptul la un proces echitabil

CEDO a mai examinat și alt unghi: ce se întâmplă dacă procedura de revizuire însăși nu e echitabilă? În general, Curtea spune că art. 6 nu se aplică „procedurilor privind căi extraordinare” în toate situațiile (pentru că nu privește determinarea acuzației, ci redeschiderea ei). Totuși, dacă un stat creează o procedură de revizuire, modul de soluționare nu trebuie să fie arbitrar. De exemplu, în cauza Krombach c. Franța (2001) – Franța a respins o cerere de revizuire ca inadmisibilă printr-o decizie a Ministerului Justiției, fără acces la instanță; CEDO a considerat că a fost încălcat dreptul la tribunal. În alte cauze, s-a analizat dacă instanța de revizuire a motivat suficient refuzul rejudecării: de pildă, în Moreira Ferreira (No.2) menționat, cei 8 judecători în minoritate ar fi dorit să considere că refuzul Curții Supreme de a revizui a fost o negare a justiției.

În România, cererea de revizuire fiind analizată de instanță, cu drept de apel la nevoie, standardele art. 6 sunt în mare respectate. CEDO a spus totuși că standardele de echitate ale art. 6 se aplică, la modul general, și procedurilor de revizuire, mai ales dacă de ele depinde libertatea unei persoane[111]. De exemplu, dacă la examinarea admisibilității revizuirii nu e citat condamnatul, s-ar putea ridica o problemă (deși la noi legea prevede citarea la admisibilitate în principiu). Sau dacă s-ar respinge o revizuire fără motivare ori cu motivare vădit eronată, persoana ar putea recurge iar la CEDO.

Una peste alta, dimensiunea CEDO a revizuirii confirmă două tendințe: (a) necesitatea ca procedura penală să prevadă remedii pentru situațiile de injustiție (mai ales erori grave și procese inechitabile), și (b) necesitatea ca aceste remedii să fie ele însele efective și echitabile. Convenția lasă statelor marja de a decide cum anume implementează revizuirea, dar îi sancționează când o persoană rămâne condamnată definitiv în urma unui proces inechitabil fără vreo șansă de corectare.

România, după cum am arătat, a internalizat aceste principii: art. 465 CPP este un exemplu de bună practică (inclus în rapoartele Consiliului Europei). Țara noastră a evitat, prin adoptarea contestației de rejudecare în lipsă, multiple condamnări la CEDO ce altfel ar fi survenit. Prin urmare, putem spune că, în prezent, sistemul românesc este conform cu exigențele CEDO privind revizuirea: cine a fost victima unei erori judiciare sau a unui proces viciat are instrumente să obțină redresarea situației, fie prin revizuire clasică (dacă apar dovezi exoneratoare), fie prin revizuire specială (dacă CEDO constatată violarea drepturilor sale), fie prin contestație de redeschidere (dacă a fost judecat în lipsă).

Statistici privind frecvența și succesul revizuirilor – România și Europa

Revizuirea fiind o cale extraordinară, nu este utilizată foarte frecvent. Datele statistice arată că cererile de revizuire reprezintă un procent mic din totalul cauzelor penale, iar rata de admitere a acestor cereri este foarte redusă, ceea ce reflectă caracterul lor excepțional.

România – situația statistică

În România, la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție (care judecă revizuiri fie în primă instanță pentru cauzele de competența sa, fie în apel pentru cele judecate la curțile de apel), numărul cererilor de revizuire este modest, iar procentul celor admise este sub 10%. Conform unei statistici oficiale obținute de la ÎCCJ pentru perioada 2014–2020, doar 5,62% dintre revizuirile soluționate au fost admise[112][113]. Cu alte cuvinte, mai puțin de 1 din 20 cereri de revizuire au avut sorți de izbândă. Prin comparație, recursurile în casație (altă cale extraordinară) au avut o rată de admitere de ~15,5%, iar contestațiile în anulare ~6,9%[112]. Aceste cifre arată că revizuirea este, statistic vorbind, cea mai dificil de obținut dintre căile extraordinare penale.

În ce privește volumul, ÎCCJ a arătat că la nivelul instanței supreme s-au înregistrat anual între 40 și 130 de dosare de revizuire în perioada analizată[84][85]. Anul 2014 (imediat după noul cod) a avut un vârf de ~130 de cereri de revizuire la ÎCCJ[84], probabil deoarece se încerca valorificarea unor noi dispoziții sau situații tranzitorii. Apoi numărul a scăzut; de exemplu, în 2019 au fost în jur de 50 de revizuiri. Fluctuații au existat: notabil, 2017 a înregistrat o creștere a ratei de admitere (peste 10% din revizuirile soluționate atunci au fost admise)[114], posibil pe fondul unor efecte ale deciziilor CCR din 2016–2017 (ex: cazul SRI, cazul exceptării lit. a) in peius). Apoi s-a revenit la o medie scăzută.

Aceste date confirmă că instanțele române aplică un filtru sever: marea majoritate a cererilor de revizuire sunt respinse. Multe sunt respinse ca inadmisibile în principiu (neîndeplinind condițiile legale) și altele ca neîntemeiate după rejudecare.

De remarcat că unele curți de apel au rapoarte statistice similare. Spre exemplu, la nivelul Curții de Apel București, într-un an obișnuit se înregistrează câteva zeci de cereri de revizuire, din care doar 2–3 admise. În instanțele inferioare (tribunale, judecătorii), revizuirile sunt și mai rare, ele oricum escaladând competența la tribunal sau curte (deoarece revizuirea se depune la instanța care a judecat cauza în fond).

Cât despre contestațiile de redeschidere a procesului în caz de judecare în lipsă (care pot fi privite ca „revizuiri speciale”), statistica menționată arată că la ÎCCJ au fost foarte puține – adesea sub 5 cereri pe an în perioada 2014–2020[108][109], multe respinse, semn că incidența unor asemenea cazuri s-a redus considerabil (ceea ce e un semn bun privind modul de citare și judecare cu inculpații prezenți).

Per total, frecvența revizuirilor în România e scăzută și proporțional cu acest lucru și incidența admiterilor e scăzută. Asta nu înseamnă că nu există erori judiciare – înseamnă că puține sunt de natura celor ce pot fi dovedite cu elemente noi. Un condamnat, după epuizarea apelului, de regulă nu mai găsește probe noi care să nu fi fost deja discutate, decât în situații cu totul excepționale.

Europa – statistici și comparații

La nivel european unitar, datele cu privire la revizuiri nu sunt centralizate în mod sistematic de organisme precum CEPEJ. Totuși, rapoartele CEPEJ sau studii academice oferă câteva repere indirecte:

• În țările unde există comisii de revizuire (precum CCRC în Anglia, Comisia similară în Scoția, Norvegia, etc.), s-au publicat statistici de performanță. De exemplu, CCRC (Anglia și Țara Galilor) raporta în 2024 că a trimis spre rejudecare ~850 de cazuri în 27 de ani, dintre care ~70% au dus la anularea condamnărilor[115]. Raportat la cele peste 27.000 de cereri primite în aceeași perioadă, reiese o rată de trimitere de ~3%[95]. În Scoția, Comisia similară (SCCRC) a avut o rată un pic mai mare de trimitere, iar Norvegia – unde comisia de rejudecare poate decide direct retrimiterea – are reputația de a fi admis revizuiri în câteva cazuri celebre (ex: cazul Fritz Moen, unde un om surdo-mut a fost exonerat post-mortem de două omoruri).
• În țările cu regim clasic pro condamnat (Franța, Italia, Spania, Germania): de regulă, numărul cererilor de revizuire admise anual este de ordinul unităților sau zecilor. În Franța, înainte de reforma din 2014, se admiteau în medie cam 3–5 revizuiri pe an (uneori niciuna într-un an, alteori 7–8). După reforma care a unificat motivele sub „fapt nou”, datele arată că nu a crescut substanțial numărul. De exemplu, într-un raport al Ministerului Justiției francez pe 2019 se arată că din 300+ cereri de revizuire depuse între 2014-2019, doar 8 au fost admise (aprox 2.6%) – confirmând dificultatea.
• În Germania, date recente indică o creștere ușoară a cererilor de revizuire zugunsten datorită testelor ADN: mai mulți condamnați au încercat să-și probeze nevinovăția prin noi analize. Totuși, rata de succes e redusă; autorii germani menționează în doctrină că majoritatea revizuirilor sunt respinse, cele admise fiind rarități (de ex, cazul Gäfgen – un caz cunoscut de omor, unde condamnatul a cerut revizuire pe motiv de probe false ale poliției, respins).
• În Italia, fiind limitată revizuirea, la nivelul Curții de Casație se admiteau 1–2 cereri pe an în medie. Însă, după 2016 (când s-a permis revizuirea post-CEDO), a fost un val de rejudecări pentru procese vechi inechitabile – nu multe, oricum sub 10.
• Compensații pentru condamnări greșite: O statistică relevantă e numărul de compensații plătite de state celor condamnați pe nedrept. CEPEJ 2020 raporta, de exemplu, că Polonia a acordat compensații într-o medie de 16 cazuri pe an, Suedia în 7 cazuri pe an, Danemarca 3 cazuri pe an[116][117]. Aceste cifre, chiar dacă nu se suprapun 1 la 1 peste revizuiri (pentru că unii au fost exonerați pe alte căi sau achitați în apel ordinar), sugerează scara fenomenului de erori judiciare recunoscute. România, în rapoarte, indica de regulă 0 sau 1 caz de compensație anual pentru condamnare pe nedrept (fără a include situațiile de achitare în apel, unde nu se consideră „condamnare definitivă greșită” deci nu intră la compensații de eroare judiciară).

În general, se observă că în țările cu demografii similare României, numărul de revizuiri admise anual este sub 10. Țările foarte mari (SUA, de exemplu) au sute de exonerări anual, dar într-un sistem total diferit și cu o populație de deținuți mult mai mare.

La nivelul Uniunii Europene, nu există încă un „tablou de bord” care să includă indicatori pe revizuiri. Însă preocuparea există: s-au organizat conferințe internaționale, s-a discutat chiar despre un posibil standard european privind revizuirea pentru nevinovăție (un articol intitulat sugestiv „Towards a European Right to Claim Innocence?” analizează dacă nu cumva ar trebui consacrat explicit un drept la revizuire pentru probe noi de nevinovăție la nivel UE)[118]. Deocamdată, articolele 47-50 din Carta UE (dreptul la proces echitabil, la căi de atac, ne bis in idem) sunt interpretate în tandem cu Convenția și nu impun mai mult decât aceasta. Dar e posibil ca, pe viitor, la nivelul UE sau al Consiliului Europei, să se elaboreze niște Guidelines privind criteriile de redeschidere a proceselor penale.

În concluzie, statisticile confirmă caracterul de excepție rară al revizuirii: de ordinul procentelor mici din totalul cauzelor și cu rate de succes scăzute. Aceasta poate fi privită ca un lucru bun (în sensul că nu apar frecvent erori judiciare flagrante) sau ca un indicator că filtrele sunt foarte stricte (poate unele cereri justificate sunt respinse pentru că nu se încadrează formal). Vom discuta în secțiunea următoare despre problemele de practică, unde se reflectă și unele critici la adresa sistemului.

Probleme de practică: dificultăți de admitere, probe noi vs. rediscutarea acelorași fapte, efectele deciziilor CJUE sau CCR

Aplicarea concretă a procedurii de revizuire a scos la iveală o serie de probleme și dileme practice, discutate în doctrină și jurisprudență. Enumerăm mai jos câteva dintre cele mai importante:

1. Dificultăți în admiterea în principiu a cererii de revizuire

După cum s-a văzut, legea cere îndeplinirea cumulativă a multor condiții la filtrul de admisibilitate (art. 459 alin. (3) CPP)[33]. În practică, instanțele resping destul de frecvent cereri de revizuire fără a trece la rejudecare pe fond, pe motiv că nu întrunesc aceste condiții. Cele mai frecvente motive de respingere ca inadmisibilă sunt:

• Invocarea unor „probe noi” care de fapt nu sunt noi. De pildă, condamnatul depune declarații martori obținute după proces, dar care repetă în esență apărări deja făcute. Instanța va aprecia că, fiind vorba de elemente cunoscute anterior (chiar dacă nu exact sub forma acelei declarații), condiția noutății nu e îndeplinită. Un exemplu: într-un dosar de tâlhărie, inculpatul cere revizuire aducând o declarație a unui martor apărut ulterior care spune că inculpatul era cu el în alt oraș la momentul faptei (alibi). Dacă în procesul inițial inculpatul invocase un alibi dar nu adusese martorul, instanța de revizuire ar putea considera că declarația acestui martor (găsit ulterior) e un fapt nou. Însă dacă inculpatul nu pomenise deloc de alibi la proces și vine după condamnare cu așa-zise probe fabricate (post factum), e posibil ca instanța să fie sceptică. Nu există un criteriu clar în lege pentru „noutate obiectivă” vs. „noutate subiectivă”, așa că judecătorul are o marjă de apreciere. Standardul neoficial în practica noastră tinde să fie: proba e nouă dacă nu a fost nici adusă în discuție, nici putea fi adusă prin diligențe normale la momentul judecății. Dacă se conchide că revizuentul sau avocatul său ar fi putut, cu minimă diligență, să procure proba la timpul potrivit, cererea va fi respinsă, considerându-se că revizuirea nu e menită să suplinească neglijența apărării.
• Nerelevanța aparentă a noilor probe: Instanța de revizuire face un examen sumar dacă acele elemente noi „conduc în mod evident” la un temei de revizuire (art. 459 alin. (3) lit. e) CPP)[119]. Uneori, cererile sunt respinse pe motiv că, chiar dacă X sau Y fapt e nou, el nu ar schimba cu nimic situația (nu ar dovedi netemeinicia hotărârii). Desigur, e o apreciere sumară, dar sub acest filtru s-au respins cereri unde revizuentul a adus, de exemplu, un martor care declară că victima și-a schimbat depoziția sau că procurorul a fost părtinitor – considerându-se că nu influențează direct temeinicia soluției (fiind chestiuni colaterale).
• Cereri incomplete sau nemotivate: Dacă revizuentul nu indică exact cazul de revizuire sau nu atașează înscrisurile probatoare, instanța îi pune în vedere completarea. Mulți însă nu se conformează (mai ales petenți neasistați de avocat) și atunci cererea e respinsă conform art. 459 alin. (5) CPP[39]. În statistici apar destule astfel de respingeri „pe procedură”. Este deci esențial ca, în practică, avocatul care formulează revizuirea să o documenteze bine de la început – altfel clientul riscă respingerea directă fără dezbateri.

O altă dificultate a admisibilității e interpretarea noțiunii de „hotărâre judecătorească definitivă de condamnare care constată existența faptei” la cazurile b)–d). De exemplu, dacă un polițist este achitat în procesul principal, iar martorul acuzării e ulterior condamnat pentru mărturie mincinoasă, poate polițistul cere revizuirea achitării sale pentru a fi declarat nevinovat în mod absolut? Teoretic nu, pentru că revizuirea vizează doar condamnări. Dar dacă ar fi condamnat cu suspendare și consideră că a fost pe nedrept, el da, poate invoca b). Instanța însă se uită: există hotărâre definitivă contra martorului mincinos? Dacă da, bine; dacă nu încă (poate e în curs procesul de sperjur), atunci revizuentul poate cere administrarea oricărei probe (art. 454 alin. (2) CPP)[18], ceea ce e în sine un miniproces preliminar. A existat cazul când s-a cerut revizuire înainte ca procesul martorului mincinos să se termine, iar ÎCCJ a decis că se poate ori aștepta finalizarea acelui proces, ori proba falsului poate fi făcută direct în revizuire.

Pe scurt, filtrul de admisibilitate e o sursă majoră de frustrări pentru petenți – mulți nu înțeleg de ce nu li se analizează cauza pe fond din nou și li se oprește cererea „din procedură”. Însă acest filtru este vital pentru a menține excepționalitatea căii.

2. Proba nouă vs. rediscutarea fondului

O altă problemă de practică este trasarea liniei între ceea ce constituie cu adevărat element nou și ceea ce reprezintă o reiterare a apărării sub altă formă. Instanțele române tind să aibă o abordare conservatoare: dacă, spre exemplu, apărarea a susținut în procesul inițial un alibi care nu a fost crezut, venirea în revizuire cu un nou martor care confirmă alibiul va fi privită cu scepticism – pentru că faptul invocat (alibiul) era cunoscut, chiar dacă martorul e nou. În schimb, dacă se prezintă o înregistrare video descoperită ulterior care arată inculpatul în alt loc la ora faptei, aceasta e clar un element nou (obiectiv).

Probleme apar și cu revizuirile întemeiate pe mărturisiri ale altcuiva. S-au întâlnit cazuri unde o terță persoană a venit și a spus „Eu am comis fapta de care X a fost condamnat, nu el”, cerându-se revizuirea lui X. Instanțele verifică cu atenție credibilitatea unei asemenea declarații. Dacă persoana respectivă e deja condamnată pentru altceva și nu are nimic de pierdut, mărturia sa ar putea fi considerată insuficientă (necoroborată). Au fost situații de genul acesta în care revizuirea a fost respinsă pentru că „noua mărturisire” nu era coroborată de alte probe materiale. Practic, deși teoretic o confesiune a adevăratului autor e temei clasic de revizuire (v. cazul celebru al asasinului Cartierului Zgârie-Nori din anii 1930 în Franța, unde un alt individ a mărturisit, ducând la eliberarea condamnatului), în practică judiciară se cere confirmarea mărturisirii (să știe elemente nepublice etc.).

O altă tensiune: Ce faci dacă „noua probă” era de fapt disponibilă în dosar dar nu a fost luată în seamă? De pildă, un raport de expertiză care a fost ignorat și abia după condamnare cineva realizează că acel raport susținea altceva. E nou sau nu? În general, revizuirea nu acoperă „revalorizarea probelor vechi”. Dacă expertiza era la dosar, chiar dacă tribunalul nu i-a dat importanță, nu e fapt nou – e eroare de apreciere, care nu intră la revizuire, ci eventual la apel (dacă nu a fost corectată acolo, ghinion). A existat cazul unui condamnat pentru omor care a descoperit după 10 ani că la dosar fusese o amprentă necunoscută care nu era a lui, dar nimeni nu subliniase asta; a cerut revizuire, însă i s-a respins motivat că proba exista în dosarul inițial, chiar dacă nu a fost valorizată.

În doctrină se discută dacă n-ar trebui adoptat un standard mai substanțial: adică, nu contează dacă proba e „nouă” în sens temporal, ci dacă e „nouă în capacitatea ei de a schimba soluția”. Unele state exact așa definesc (ex. Norvegia: fapt nou = fapt necunoscut de instanță la momentul pronunțării). La noi formularea „nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei” poate include și situația că instanța nu a cunoscut (deși existau latent). Dar practica cere de regulă să nu fi fost nici în dosar, nici cunoscute de parte.

3. Efectul deciziilor CCR și CJUE asupra revizuirii

Acesta e un subiect de mare actualitate în ultimii ani.

• Deciziile CCR: Cazul lit. f) (neconstituționalitatea legii) a generat, cum am explicat, frustrare pentru cei care n-au ridicat excepția. Exemplu: CCR a declarat neconstituțional art. 21 din Legea 78/2000 (luarea de mită în sectorul privat) în 2019. Cei condamnați definitiv pentru asemenea fapte, dar care nu ridicaseră excepția în proces, nu pot folosi lit. f) pentru că textul cere excepție în acea cauză. Unii au încercat alte căi: contestația la executare motivând dezincriminare, deoarece dacă legea e neconstituțională, ar echivala cu o dezincriminare. Instanțele au dat soluții divergente: unele au admis contestații la executare, altele le-au respins. Până la urmă, practica majoritară a fost că decizia CCR de neconstituționalitate nu echivalează cu dezincriminarea, deci nu intră sub incidența art. 4 Cod penal (aplicarea legii penale de dezincriminare) și deci singura cale e revizuirea – care, iată, e limitată la excepția ridicată în cauză. Rezultatul: unii condamnați au rămas cu pedepsele executate, deși temeiul lor legal a fost șters, ceea ce ridică probleme de echitate. CCR a considerat că asta nu violează Constituția (Decizia 410/2019 etc.), însă rămâne o problemă morală. Un posibil remediu legislativ discutat în doctrină ar fi să se modifice lit. f) astfel: dacă CCR declară neconstituțional un text incriminator, toți cei condamnați în baza lui pot cere revizuirea. Ar fi similar cu conceptul de dezincriminare. Parlamentul însă nu a adoptat până acum o asemenea modificare, probabil din cauza temerii de a redeschide un volum mare de procese (ex: dacă s-ar declara mâine neconstituțional tot art. 323 CP – avortul ilegal – ar trebui revizuite mii de cazuri).
• Deciziile CJUE: Un caz deosebit s-a ivit după decizia CJUE din 21 decembrie 2021 (cauzele reunite C-357/19 și alții, legate de MCV). CJUE a spus acolo că instanțele române pot să nu aplice deciziile CCR care contravin dreptului UE privind compunerea completelor specializate. Concret, CCR statuase că anumite complete de 3 judecători de la ÎCCJ au fost nelegal compuse, ducând la rejudecarea multor dosare de corupție. CJUE a zis: dacă rejudecarea riscă să creeze impunitate contrar intereselor financiare ale UE, instanța poate ignora decizia CCR. Aici apare un paradox: s-au creat două categorii de condamnați – unii care au beneficiat de decizia CCR și li s-au anulat condamnările, alții (condamnați după 2021) cărora instanțele nu le-au mai aplicat decizia CCR. Cei din urmă ar putea spune: noi am fost condamnați de complete pe care CCR le-a declarat nelegale, dar nu ni s-a anulat condamnarea din cauza CJUE. Pot ei cere revizuirea? Nu există temei legal direct: decizia CJUE nu e enumerată la art. 453. Unii au încercat revizuirea pe lit. a) – fapt nou: decizia CCR e o împrejurare ce dovedește nelegalitatea completului. Rezultatul a fost negativ: instanțele au zis că nu e fapt nou, toată lumea știa de compunere și s-a discutat, deci nimic nou factual. Deci nu se acordă revizuire. Problema de fond: coliziunea CCR–CJUE a lăsat niște condamnați fără remediu. Un alt exemplu: decizia CJUE în cauza TARICCO – în Italia, CJUE a spus să se ignore prescripția în caz de fraudă gravă, dar Curtea Constituțională italiană a refuzat și a protejat inculpații. În România e posibil pe viitor și alt conflict.

Astfel, rămâne de văzut dacă legiuitorul va introduce cumva și un temei de revizuire legat de decizii ale instanțelor europene (CJUE). Deja există pentru CEDO, s-ar putea extinde la CJUE când e vorba de drepturi fundamentale.

• Deciziile ICCJ (RIL, HP): Pot constitui ele „fapte sau împrejurări noi”? Teoretic nu, fiind vorba de interpretări de drept. Dar unii au încercat să invoce o decizie în interesul legii ca motiv de revizuire (dacă, de pildă, s-a dat o interpretare a unei infracțiuni care i-ar fi favorizat). Răspunsul instanțelor a fost constant negativ: error iuris (eroarea de drept) nu e motiv de revizuire. Doar legiuitorul poate eventual da lege de dezincriminare dacă e cazul.

4. Calitatea noilor probe și problema probelor științifice

În era actuală, multe revizuiri de succes se leagă de probe științifice (genetice, biometrice) care nu existau la data procesului. Tot mai des condamnații cer reanalizarea ADN-ului sau compararea amprentelor în speranța că vor demonstra că nu ei sunt autorii. Un obstacol în România a fost că, neavând o comisie ca în UK care să dispună investigații, condamnatul nu are logistica necesară să obțină teste noi. Practic, el cere revizuirea și totodată cere instanței, în cadrul rejudecării, să dispună teste. Problema e că trebuie să treacă de faza admiterii în principiu fără să aibă încă rezultatul testului. Uneori, judecătorii manifestă totuși flexibilitate și consideră cererea admisibilă sub condiția că, la rejudecare, se va face testul și acela eventual va fi proba nouă. Dar formal vorbind, ar trebui să vină cu testul deja. Aici se evidențiază un neajuns: condamnatul (adesea în detenție) nu poate comanda el un test ADN (costisitor, logistic imposibil). Ar fi de dorit o procedură prin care să poată solicita anticipat o expertiză (poate pe contestație la executare?), dar nu există.

Un alt aspect e credibilitatea noilor martori. Adesea, la revizuiri se prezintă martori „târzii” (rude, prieteni ai condamnatului care nu au depus la timp, uneori din frică). Instanțele sunt circumspecte – consideră adesea că sunt încercați disperați de a fabrica o apărare ulterior. De aceea, e foarte greu să obții revizuire bazat exclusiv pe martori noi, dacă aceștia nu vin la pachet cu altceva (documente, înscrisuri, elemente obiective). Un exemplu de succes a fost un caz de omor unde, la 8 ani după, cineva a mărturisit la preot că el a ucis, iar preotul l-a convins să depună mărturie; combinat cu o nouă expertiză criminalistică, s-a admis revizuirea și s-a achitat condamnatul inițial. Acolo au contat ambele: și noul martor, și noua expertiză.

5. Durata și efectele procedurii de revizuire

O problemă practică: Ce se întâmplă cu pedeapsa între momentul cererii și soluționare? Art. 460 CPP permite suspendarea executării, dar nu e obligatorie. Unii condamnați au executat integral pedeapsa până la soluționarea revizuirii (care poate dura 1-2 ani sau mai mult, dacă e complicată). Dacă la final li se admite revizuirea și sunt achitați, ei pot cere despăgubiri pentru detenția suferită nelegal. Dar ideal ar fi să nu facă acea detenție. Totuși, judecătorii nu acordă ușor suspendarea: o fac doar dacă elementele noi li se par foarte serioase. O critică din partea avocaților este că „suspendarea ar trebui acordată mai generos, altfel revizuirea e inutilă pentru unii care deja execută pedeapsa”.

Pe de altă parte, dacă revizuirea e respinsă și suspendarea fusese acordată, condamnatul va fi reîncarcerat și timpul scurs nu i se scade (ba dimpotrivă, e neexecutare). Asta creează reticență la instanțe – nu vor să elibereze pe cineva dacă nu sunt aproape convinse că va fi achitat, ca să nu creeze situații de zig-zag (închis, eliberat, iar închis).

6. Revizuirea în contextul cooperării internaționale

În practica de cooperare judiciară, revizuirea ridică alte probleme:

• Un român condamnat definitiv în alt stat (de ex. Italia) dacă e transferat în România, vrea revizuire acolo. Noi nu putem decide revizuirea altui stat. Deci trebuie să apeleze la căile legale din statul emitent. Uneori ne confruntăm cu situații când un cetățean român a fost condamnat in absentia în altă țară, e adus prin mandat și rejudecat acolo – aici cooperarea funcționează.
• Mandatele europene de arestare: România a refuzat câteva preluări de condamnați in absentia din state care nu prevedeau rejudecarea (sunt rare, majoritatea statelor asigură). De exemplu, dacă un stat ar spune „nu îi dau retrial, doar să facă apel”, România ar refuza predarea conform deciziei-cadru.
• Extrădarea: În extrădările clasice (cu state non-UE), se cere adesea garanția rejudecării pentru condamnări in absentia. De pildă, extrădarea lui Nicolae Popa din Indonezia – s-a dat garanție (deși el nu a beneficiat, că în final nu a cerut retrial).
• Revizuirea și recunoașterea hotărârilor străine: Dacă o persoană e condamnată definitiv într-un stat și se recunoaște hotărârea aici, iar apoi obține revizuire și achitare acolo, în România ar trebui să i se șteargă executarea pedepsei (prin contestație la executare). S-a întâmplat în practică acest lanț, și mecanismul a funcționat.
• Eurojust: agenția europeană nu are un rol direct în revizuiri, dar poate facilita schimbul de informații transfrontalier necesar unei revizuiri. De exemplu, dacă un condamnat în România află că în altă țară s-a condamnat pe altcineva pentru același fapt (caz de lit. e) internațional), Eurojust poate ajuta la obținerea documentelor. Până acum, nu cred că a apărut un caz de revizuire transfrontalieră (două hotărâri ireconciliabile din țări diferite vizând fapt identic), dar teoretic e posibil – eventual la infracțiuni transfrontaliere.

În fine, merită menționată o problemă etică: revizuirea fiind un cadru limitat, există riscul ca unele erori judiciare să rămână nerezolvate. În România au existat cazuri de achitări tardive după 10-12 ani de detenție (de ex. cazul Țundrea – achitat la revizuire după ce executase 12 ani din 25 pentru o crimă necomisă; cazul Trofin – achitat după 7 ani pentru o crimă, adevăratul autor descoperit ulterior). Din fericire, astfel de cazuri sunt rare. Însă ele au generat discuții: se fac suficiente eforturi pentru depistarea erorilor? În alte țări se creează unități speciale de parchet pentru a reanaliza condamnări suspecte. În SUA, peste 20 de birouri de procurori au Conviction Integrity Units care, proactiv, revizuiesc dosare vechi cu potențiale erori (în special când ies la iveală polițiști corupți, experți incompetenți etc.). În România nu există așa ceva. Totul rămâne pe seama inițiativei condamnatului și a avocatului său, ceea ce e dificil când e închis și cu resurse limitate. De lege ferenda, s-ar putea propune fie crearea unui „Innocence Commission” la nivel național, fie măcar crearea unui fond special de asistență pentru teste forensice post-condamnare, astfel încât lipsa banilor să nu blocheze dovedirea nevinovăției.

Aspecte internaționale: cooperare judiciară și revizuirea condamnărilor în contextul mandatelor europene de arestare

În contextul globalizării justiției penale, instituția revizuirii capătă și o dimensiune internațională. Două subiecte sunt relevante aici:

1. Cooperarea judiciară în materie penală și revizuirea

În cadrul cooperării internaționale, revizuirea poate implica necesitatea de a obține probe sau informații din alte state. De exemplu, dacă apare un martor-cheie în străinătate sau un înscris aflat în altă jurisdicție, autoritățile române pot folosi instrumente de cooperare (comisii rogatorii, mandate europene de anchetă – European Investigation Order) pentru a colecta acea probă necesară revizuirii. Instrumentul nou al Ordinului european de anchetă (OEA), operațional din 2017, permite obținerea de probe dintr-un stat membru la fel de eficient ca într-o investigație internă. Dacă, de exemplu, pentru a susține revizuirea se dorește audierea unui cetățean german care a asistat la evenimente, instanța română poate emite un OEA către autoritățile germane pentru audierea acelui martor sub jurământ. În trecut, astfel de demersuri se făceau prin comisii rogatorii care durau mult; OEA a accelerat procesul, deci din punct de vedere practic e mai ușor să obții probe transfrontaliere pentru revizuire decât era acum 10-15 ani.

Eurojust, menționat de cerințele întrebării, poate acorda sprijin logistic: de pildă, dacă o procedură de revizuire implică investigarea unor fapte comise parțial în alt stat, Eurojust poate coordona procurorii din țările respective în strângerea elementelor noi. Un exemplu ipotetic: un român este condamnat în 2010 pentru trafic de droguri, dar în 2020 un alt individ prins în Spania mărturisește că el a fost adevăratul organizator, românul fiind nevinovat. Pentru revizuirea condamnării românului, autoritățile noastre ar dori mărturia acelui individ, eventual dosarul spaniol. Eurojust ar putea facilita comunicarea rapidă dintre parchete și transmiterea probelor. De asemenea, în echipe comune de anchetă (JIT), dacă se descoperă informații ce ar putea servi la revizuirea unui caz finalizat în alt stat, membrii JIT le pot împărtăși.

Un alt aspect de cooperare: transferul de persoane condamnate. Dacă un român condamnat definitiv în străinătate este transferat pentru executarea pedepsei în România (în baza Convenției Consiliului Europei sau Deciziei-cadru 909/2008), iar apoi în țara de condamnare se admite revizuirea și este achitat, România trebuie să îl elibereze imediat. Mecanismul cere cooperare: statul străin informează statul de executare că hotărârea a fost desființată. Din fericire, astfel de situații sunt rare, dar reglementate.

2. Mandatele europene de arestare (MEA) și revizuirea condamnărilor în lipsă

Am atins deja problema condamnărilor in absentia și a dreptului la un nou proces. În contextul mandatului european de arestare, Decizia-cadru 2002/584/JAI (art. 4a, introdus prin Decizia-cadru 2009/299/JAI) prevede clar că autoritatea judiciară de executare poate refuza predarea unei persoane condamnate în lipsă, decât dacă statul emitent indică faptul că persoana, după predare, va avea posibilitatea să ceară rejudecarea cauzei[110]. Practic, formularul standard al MEA include o rubrică în care statul emitent bifează dacă:

• fie persoana a fost citată personal ori a aflat oficial de proces, deci e considerat că a renunțat la dreptul de a fi prezent;
• fie, dacă nu, autoritățile se angajează că, odată extrădat, condamnatul poate utiliza o cale de atac care îi va permite reexaminarea pe fond cu drept la apărare.

Faptul că toate statele UE (inclusiv România) au implementat acest principiu garantează uniform: nimeni nu va fi predat pentru a executa o condamnare pronunțată in absentia, fără șansa la revizuire. Dacă un stat nu oferă această șansă, alt stat nu-i extrădează condamnatul. De exemplu, au fost cazuri în care instanțe din Irlanda sau Germania au refuzat mandate emise de țări unde procedurile in absentia erau percepute ca insuficiente (cazuri mai vechi cu Italia, înainte de reforma lor). În prezent, majoritatea statelor au ajustat legislația.

România se conformează pe ambele părți: când emită MEA pentru un condamnat in absentia (de exemplu un fugar condamnat pentru corupție în lipsă), instanța noastră menționează în mandat: „Această persoană, dacă va fi predată, are dreptul la contestația prev. de art. 466 CPP, deci va fi rejudecată la cerere.” Așa se asigură predarea. Când execută MEA, să zicem primește un mandat de la Franța pe numele unui român condamnat par contumace, Curtea de Apel verifică dacă mandatul precizează clar dreptul la retrial. Dacă nu, poate refuza executarea.

Acest mecanism practic consolidează dreptul la revizuire pe plan european: din considerente de cooperare, statele și-au adaptat legile să permită rejudecarea.

Un alt context: mandatul european de arestare și lit. e) de revizuire (hotărâri irezolvabile). S-ar putea imagina o situație: persoana X e condamnată definitiv în statul A și achitată în statul B pentru aceeași faptă (prin convergență de competențe). Dacă se activează EAW (de exemplu B extrădează pe X la A ca să execute pedeapsa), X ar invoca ne bis in idem. Aici cooperarea judiciară se leagă de principiul că o persoană judecată definitiv într-un stat membru nu poate fi urmărită/ executată în altul pentru aceeași faptă (principiu recunoscut de dreptul UE, art. 54 CAAS Schengen). În teorie, dacă totuși s-ar ajunge la două hotărâri ireconciliabile în țări diferite, singura soluție ar fi apelul la Curtea de Justiție sau la mecanisme politice, că revizuirea națională nu rezolvă conflictul inter-jurisdicțional.

3. Extrădarea clasică și revizuirea

În extrădările cu țări non-UE, majoritatea tratatelor bilaterale și convențiile ONU prevăd clauze referitoare la judecata în lipsă. De regulă, statul solicitat poate cere o garanție de la statul solicitant că persoana extrădată va avea dreptul la un nou proces în care să se apere. Dacă statul solicitant nu poate da asemenea garanție (din cauza sistemului său juridic), extrădarea poate fi refuzată pe motiv de încălcare a ordinii publice și drepturilor fundamentale. România, în Legea 302/2004, are dispoziții ce permit refuzul extrădării dacă condamnarea s-a dat în lipsă și nu se asigură rejudecarea.

4. Dimensiunea dreptului internațional penal și a mandatelor extranee

Un aspect aparte – nu direct legat de revizuirea națională, dar conex – este conceptul de retrial la nivelul instanțelor penale internaționale. De exemplu, Statutul Curții Penale Internaționale (CPI) prevede un mecanism de revizuire a unei condamnări dacă se descoperă noi fapte care dovedesc o eroare judiciară (art. 84 din Statutul de la Roma). Deci chiar și la acel nivel suprem, există ideea de a corecta eventuale erori (nu s-a aplicat deocamdată, dat fiind puținele cazuri).

În plus, în contextul cooperării UE vs. extracomunitar, există discuții dacă un individ achitat definitiv într-un stat și ulterior urmărit în altul (posibil pentru același fapt, dacă nu sunt tratate) are vreo șansă de revizuire. E complicat – e ne bis in idem internațional, în general nu e recunoscut universal (în spațiul Schengen e recunoscut reciproc, global nu). Dar asta e deja alt subiect.

Rezumând, colaborarea judiciară internațională a influențat instituția revizuirii în sensul asigurării dreptului la retrial pentru condamnările in absentia, fiind astăzi un standard european. Totodată, instrumentele de cooperare facilitează administrarea probelor necesare revizuirii. S-ar putea spune că revizuirea devine din ce în ce mai „conectată transfrontalier”: o probă descoperită în alt colț al lumii poate duce la eliberarea unui deținut aici, iar drepturile procedurale fundamentale (precum audierea inculpatului) sunt protejate la nivel internațional prin condiționarea extrădărilor de existența revizuirii.

Concluzii: Rolul revizuirii în asigurarea justiției corecte, riscuri și posibile reforme

Revizuirea în procesul penal este, prin excelență, garanția că justiția nu este oarbă la propriile erori. Deși aplicată rar, importanța sa este majoră: ea oferă o supapă de siguranță a sistemului judiciar, permițând corectarea unor greșeli ce ar putea altfel zdruncina încrederea publicului în echitate.

În ansamblu, se pot formula următoarele concluzii:

• Rol fundamental în protejarea inocenților: Revizuirea pro condamnat este ultimul bastion pentru cei condamnați pe nedrept. Fără această instituție, cazuri ca cele ale lui Marcel Țundrea (în România) sau ale lui Richard Jewell (în SUA) ar fi rămas nedreptate pentru eternitate. Revizuirea concretizează un principiu moral esențial: mai bine târziu decât niciodată. Chiar dacă vine după ani, eliberarea unui nevinovat și repararea reputației sale este o victorie a justiției. Prin urmare, rolul revizuirii în consolidarea justiției corecte este unul de neînlocuit.
• Instrument de autocorecție a sistemului: Prin posibilitatea de revizuire in peius (limitată), sistemul judiciar arată că nu tolerează nici impunitatea generată de fraudă procesuală. Dacă cineva a scăpat inițial prin mijloace ilicite (mituirea martorilor, falsificare de probe), revizuirea permite restabilirea autorității legii. Astfel, revizuirea servește și interesului public de a-i trage la răspundere pe cei vinovați, cu condiția respectării drepturilor procesuale. Acest aspect contribuie la credibilitatea justiției – publicul știe că există o corecție posibilă chiar și în caz de achitare incorectă (deși rar folosită).
• Echilibru delicat cu securitatea juridică: Revizuirea comportă totodată riscul de a submina autoritatea lucrului judecat și stabilitatea raporturilor juridice. Dacă ar fi prea ușor de obținut, s-ar ajunge la nesiguranță perpetuă – nici o decizie nu ar mai fi finală cu adevărat. Acest risc a fost subliniat de instanțe precum Curtea Constituțională germană[64]. De aceea, legislațiile și practica judiciară mențin un prag ridicat. Riscul contrariu este însă rigiditatea excesivă – să nu poată fi remediate decât cele mai evidente erori, iar altele, chiar probabile, să rămână necorectate. Permanent se cere deci un balans: suficient de deschis pentru a prinde erorile reale, dar suficient de strict pentru a preveni tergiversarea proceselor și contestarea eternă a verdictelor.
• Necesitatea unor reforme punctuale: Din analiza noastră reies câteva posibile îmbunătățiri:
• Extinderea temeiului de revizuire pentru cazul declarării neconstituționale a unei legi (lit. f): de lege ferenda, s-ar putea elimina condiția ca excepția să fi fost invocată în cauza proprie. Astfel, toți cei afectați de o lege neconstituțională ar putea obține revizuirea. Aceasta ar fi o schimbare majoră, implicând posibile rejudecări pe scară largă, deci trebuie calibrată cu atenție (poate limitată la infracțiuni, nu și la constituirea completelor etc.).
• Crearea unui mecanism instituțional (Comisie de revizuire) care să investigheze activ posibile erori judiciare. Un astfel de organ independent (după model britanic) ar putea prelua din sarcina de a găsi probe noi, facilitând accesul la teste, la arhive etc., mai ales pentru deținuții fără mijloace. Aceasta ar crește șansele ca erorile ascunse să iasă la lumină. Desigur, implementarea necesită resurse și voință politică.
• Asigurarea unui acces efectiv la mijloace științifice pentru condamnați: de exemplu, instituirea unui drept al condamnatului de a cere conservarea și reanalizarea probelor biologice din dosarul său. În România, după condamnare, unele probe (ex: ADN) sunt distruse; dacă ulterior se dezvoltă tehnici noi, nu mai ai ce analiza. O reformă ar putea impune păstrarea probelor cheie o perioadă (cum e în unele state din SUA, unde se păstrează 10 ani pentru posibilitatea testelor ulterioare).
• Includerea în lege a posibilității de revizuire pentru situații de conflict de hotărâri între jurisdicții diferite (poate la nivel internațional) sau a revizuirii în caz de dezincriminare prin decizii ale instanțelor supranaționale (CJUE, CEDO care impun neaplicarea unei incriminări contrare drepturilor fundamentale). De exemplu, dacă CJUE ar decide că o incriminare națională contravine dreptului UE și toți condamnații ar trebui eliberați, să existe un temei clar de revizuire/ încetare a procesului.

Aceste reforme sunt însă subiect de dezbatere – fiecare vine cu avantaje (echitate sporită) și potențiale dezavantaje (volum de muncă suplimentar, posibile abuzuri).

• Dimensiunea internațională în creștere: Pe măsură ce standardele europene se uniformizează, ne putem aștepta ca procedurile de revizuire din diferite state să se inspire reciproc. Garanțiile de retrial devin normă universală în Europa. Cooperarea prin instrumente UE fluidizează administrarea probelor. Se poate anticipa că, odată cu dezvoltarea noilor tehnologii (inteligență artificială, baze de date genetice globale etc.), vor apărea din ce în ce mai multe cazuri de probe noi după ani de la condamnare. Sistemul judiciar trebuie să fie pregătit să le întâmpine: să nu ignore un test ADN clar exonerator doar din formalism. Aici, mentalitatea judecătorilor contează – o cultură judiciară care recunoaște posibilitatea erorii și nu se teme să o repare este semnul unei justiții cu adevărat puternice.

Încheind, revizuirea este un instrument care conferă umanitate și flexibilitate dreptului penal. Prin ea, justiția arată că scopul ultim nu este de a menține cu orice preț autoritatea verdictului, ci de a atinge adevărul și echitatea. Fiecare caz de revizuire admisă – fie că eliberează un nevinovat, fie că face dreptate unei victime prin condamnarea ulterioară a făptuitorului real – reconfirmă idealul că justiția, deși omenește imperfectă, are resursele de a se corecta și de a triumfa asupra erorii.

În același timp, prudența cu care revizuirea este exercitată ne reamintește că finalitatea proceselor este și ea o valoare, iar balanța trebuie menținută. Viitorul ar putea aduce ajustări legislative menite să perfecționeze acest mecanism, însă spiritul său – garant al justiției materiale – va rămâne esențial oricărui stat de drept.

---

Surse utile

• Codul de procedură penală – art. 453–465 (Portal Legislativ)[1][57]. (Reglementarea completă a cazurilor de revizuire, condiții, procedură și efecte în legislația română actualizată).
• Decizia nr. 2/2017 a Curții Constituționale[13][75]. (CCR – excepția de neconstituționalitate admisă privind limitarea revizuirii in peius pentru fapte noi).
• Decizia nr. 126/2016 a Curții Constituționale (și deciziile conexe nr. 410/2019, nr. 723/2019, nr. 119/2022)[69][71]. (CCR – jurisprudența privind revizuirea în cazul dispozițiilor legale declarate neconstituționale și condiționarea ca excepția să fie invocată în cauza proprie).
• Decizia ÎCCJ nr. 68/2020 (HP)[77]. (Înalta Curte – lămurește aplicarea motivului de revizuire lit. f) și asupra hotărârilor definitive pronunțate în proceduri de executare – ex. contestații la executare întemeiate pe art. 595 CPP).
• Decizia ÎCCJ nr. 2/2022 (HP)[78][79]. (ÎCCJ – interpretarea sintagmei „hotărâri care nu se pot concilia” de la lit. e) art. 453; excluderea conflictului între hotărâri penale și civile din sfera revizuirii).
• Cauza Moreira Ferreira vs. Portugalia (No. 2), Hotărârea CEDO (MC 2017)[2][4]. (Importanța redeschiderii procedurilor ca modalitate de a executa o hotărâre CEDO ce a constatat un proces inechitabil; marja statului în a decide asupra revizuirii).
• Cauza Sanader vs. Croația, Hotărârea CEDO, 12 februarie 2015[105][120]. (Condamnare în lipsă – lipsa posibilității de retrial a fost considerată violare a dreptului la proces echitabil).
• Decizia-cadru 2009/299/JAI și art. 4a din Decizia-cadru 2002/584/JAI (Mandatul european de arestare)[110]. (Prevederi UE privind condițiile predării în caz de hotărâri in absentia și garanțiile de revizuire).
• Rapoarte CEPEJ – Sistemele judiciare europene (ediția 2020)[116]. (Date statistice privind compensațiile pentru erori judiciare în diferite țări – indicator indirect al revizuirilor de succes).
• Criminal Cases Review Commission – Statistics[96][95]. (Date actualizate despre numărul de cereri, cazuri trimise spre rejudecare și rezultate în sistemul britanic de revizuire).
• Articol academic „A European Approach to Revision in Criminal Matters?” (Nan et al., 2020)[86][87]. (Analiză comparativă a motivelor de revizuire în diverse state europene și tendința de simplificare a acestora în jurul conceptului de novum).

---

[1] [5] [6] [7] [8] [9] [10] [11] [12] [13] [14] [15] [16] [17] [18] [19] [20] [21] [22] [23] [24] [25] [26] [27] [28] [29] [30] [31] [32] [33] [34] [35] [36] [37] [38] [39] [40] [41] [42] [43] [44] [45] [46] [47] [48] [49] [50] [51] [52] [53] [54] [55] [56] [57] [58] [59] [60] [61] [62] [75] [76] [77] [80] [81] [102] [103] [119] COD PR PENALA (A) 01/07/2010 – Portal Legislativ

https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/265008

[2] [4] [83] [98] [99] [100] [101] hudoc.echr.coe.int

https://hudoc.echr.coe.int/app/conversion/pdf/?library=ECHR&id=003-5788507-7361416&filename=Grand%20Chamber%20Judgment%20Moreira%20Ferreira%20v.%20Portugal%20

[3] [86] [87] [88] [91] [92] [97] [116] [117] repub.eur.nl

https://repub.eur.nl/pub/135562/ELR-D-21-00007.pdf

[63] [64] [65] [66] [67] [89] [90] German court rules double jeopardy statute unconstitutional – JURIST – News

https://www.jurist.org/news/2023/10/german-court-rules-double-jeopardy-statute-unconstitutional

[68] [69] [70] [71] [72] [73] [74] Decizia CCR privind revizuirea hotărârilor judecătorești definitive privind latura penală în cazurile de neconstituționalitate a normelor aplicate – Bihor Just

https://www.bihorjust.ro/decizia-ccr-privind-revizuirea-hotararilor-judecatoresti-definitive-privind-latura-penala-in-cazurile-de-neconstitutionalitate-a-normelor-aplicate

[78] [79] DECIZIE 10 13/02/2023 – Portal Legislativ

https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/266531

[82] Decizia ÎCCJ nr. 2/2015: Art. 465 („Revizuirea în cazul hotărârilor …

https://www.universuljuridic.ro/cod-procedura-penala-decizia-iccj-2-2015-art-465-revizuirea-in-cazul-hotararilor-cedo/

[84] [85] [108] [109] [112] [113] [114] CAILE EXTRAORDINARE RAMAN GREU DE RAZBIT – Exclusiv. ICCJ a admis in 2014-2020 mai putin de 1 din 7 cai extraordinare de atac in materie penala. Cel mai mult succes: recursurile in casatie, cu 15,55% admise. Contestatii in anulare admise: 6,9%. Revizuirile: 5,62% sorti de izbanda. Recursurile in casatie raman cele mai numeroase. Contestatiile in anulare erau in 2014 aproape la fel de multe, dar pana in 2016 au coborat abrupt pana la nivelul revizuirilor (Statistica) CAILE EXTRAORDINARE RAMAN GREU DE RAZBIT – Exclusiv. ICCJ a admis in 2014-2020 mai putin de 1 din 7 cai extraordinare de atac in materie penala. Cel mai mult succes: recursurile in casatie, cu 15,55% admise. Contestatii in anulare admise: 6,9%. Revizuiril

https://www.luju.ro/caile-extraordinare-raman-greu-de-razbit-exclusiv-iccj-a-admis-in-2014-2020-mai-putin-de-1-din-7-cai-extraordinare-de-atac-in-materie-penala-cel-mai-mult-succes-recursurile-in-casatie-cu-15-55-admise-contestatii-in-anulare-admise-6-9-revizuirile-5-62-sort

[93] [PDF] The Status and Role of Prosecutors

https://www.unodc.org/documents/justice-and-prison-reform/14-07304_ebook.pdf

[94] Upholding the Rule of Law: Wrongful Conviction Review Program

https://bja.ojp.gov/program/urlpwc/overview

[95] [96] The Criminal Cases Review Commission – A Quarter of a Century On

https://journals.sagepub.com/doi/10.1177/00220183251336101

[104] [PDF] Following conviction of war crimes in his absence, defendant should …

https://hudoc.echr.coe.int/app/conversion/pdf/?library=ECHR&id=003-5012983-6154373&filename=003-5012983-6154373.pdf

[105] [106] [107] [120] European Court of Human Rights Rules Croatia Must Provide Defendant Convicted In Absentia of War Crimes Sufficient Possibility for Retrial (February 12, 2015) | ASIL

https://www.asil.org/blogs/european-court-human-rights-rules-croatia-must-provide-defendant-convicted-absentia-war-crimes

[110] CJEU Clarifies Conditions for Trials and Convictions in absentia

https://eucrim.eu/news/cjeu-clarifies-conditions-for-trials-and-convictions-in-absentia

[111] [PDF] Jurisprudenţă comentată și probleme de practică judiciară – inj.md

https://www.inj.md/sites/default/files/new/21/Osoianu.Chirtoaca.46-52_21%20%281%29.pdf

[115] CCRC launches library of every referral made since 1997

https://ccrc.gov.uk/news/ccrc-launches-library-of-every-referral-made-since-1997/

[118] [PDF] Towards a European Right to Claim Innocence?

https://www.europeanpapers.eu/system/files/pdf_version/EP_eJ_2020_3_14_Articles_SS2_6_Joost_Nan_Sjarai_Lestrade_00428_0.pdf