În practică, acest principiu se concretizează în decizii extrem de diverse: de la stabilirea domiciliului copilului la unul dintre părinți, până la programe de legături personale detaliate (weekenduri, vacanțe, sărbători, comunicare online), uneori cu măsuri speciale (supraveghere, programe progresive, limitări temporare). Instanța nu se uită doar la cine câștigă mai mult sau cine are locuința mai mare, ci analizează un ansamblu de criterii: nevoile copilului, legăturile afective, stabilitatea mediului, istoricul de îngrijire, disponibilitatea fiecărui părinte de a colabora și de a respecta drepturile copilului.
Acest articol își propune să explice, într-un limbaj accesibil pentru părinți, cum gândește instanța interesul superior al copilului atunci când stabilește domiciliul minorului și programul de legături personale, care sunt textele de lege relevante, ce probe contează și care este rolul autorității tutelare (serviciul public de asistență socială / DGASPC) în aceste proceduri.
1. Cadrul legal: interesul superior al copilului, autoritatea părintească și locuința minorului
1.1. Principiul interesului superior al copilului
Codul civil stabilește, în art. 263 Cod civil, că orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei (instanță, autoritate administrativă, părinți), trebuie luată cu respectarea interesului superior al copilului. Legea nr. 272/2004 reia acest principiu în art. 2 și precizează că el prevalează în toate demersurile și deciziile privind copiii.
Din punct de vedere practic, aceasta înseamnă că, în conflictele dintre interesele părinților (cine rămâne în locuință, cine are mai mult timp cu copilul, cine se poate muta în alt oraș sau altă țară), instanța este obligată să aleagă soluția care servește cel mai bine dezvoltării copilului, nu liniștii sau confortului adultului. Analize utile privind conținutul concret al interesului superior pot fi găsite, de exemplu, în articolele publicate pe LegalBadger sau în comentariile de pe Legal-Land.
1.2. Autoritatea părintească și egalitatea părinților
Conform art. 483 Cod civil, autoritatea părintească este ansamblul de drepturi și îndatoriri privind persoana și bunurile copilului, aparținând în mod egal ambilor părinți. Regula după divorț este autoritatea părintească comună, așa cum rezultă din art. 397 Cod civil: ambii părinți iau împreună deciziile importante privind copilul (educație, sănătate, religie, activități extrașcolare), chiar dacă copilul locuiește în mod statornic cu unul dintre ei.
Doar în situații excepționale (abuz, neglijență gravă, dependențe, violență domestică, absență totală din viața copilului) instanța poate dispune ca autoritatea părintească să fie exercitată exclusiv de un singur părinte. Practica și doctrina arată că aceasta este o excepție, nu regula, fiind analizată, de exemplu, în materiale precum „Autoritatea părintească după divorț și modul de exercitare” sau analize de jurisprudență pe avocatstoean.ro.
1.3. Locuința și domiciliul copilului în Codul civil
Art. 496 Cod civil pornește de la premisa firească: copilul minor locuiește la părinții săi. Dacă părinții nu mai locuiesc împreună, aceștia trebuie să stabilească de comun acord locuința copilului; în lipsa acordului, decide instanța. Pentru situația divorțului, art. 400 Cod civil prevede că, în lipsa înțelegerii sau dacă aceasta este contrară interesului copilului, instanța de tutelă stabilește, odată cu divorțul, locuința copilului minor la părintele cu care locuiește în mod statornic.
În practică se folosește frecvent termenul „domiciliu al copilului” (pentru înscrierea în actele de identitate, la școală etc.), dar, juridic, Codul civil operează cu noțiunea de „locuință a copilului” la unul dintre părinți. Analize detaliate pentru părinți se găsesc, de exemplu, în articolele „Stabilirea locuinței copilului minor – ce trebuie să știe părinții” sau „Locuința minorului după divorțul părinților”.
1.4. Dreptul la legături personale cu copilul
Art. 401 Cod civil prevede că, în cazurile în care copilul nu locuiește cu ambii părinți, părintele sau părinții separați de copil au dreptul de a avea legături personale cu acesta. În caz de neînțelegere, instanța stabilește modalitățile de exercitare a acestui drept (program de legături personale). Legea nr. 272/2004 detaliază acest drept în art. 14, unde se arată că minorul are dreptul să mențină relații personale și contacte directe cu ambii părinți și cu alte persoane față de care a dezvoltat legături de atașament.
Prin urmare, faptul că locuința (domiciliul) copilului se stabilește la un părinte nu înseamnă că celălalt „pierde copilul”. Dimensiunea responsabilității și a timpului efectiv petrecut cu copilul se construiește, în mod complementar, prin programul de legături personale.
2. Criteriile folosite de instanță la stabilirea domiciliului copilului
2.1. Criterii legale și orientări din doctrină
Legea nu oferă o listă numerotată „în alb” de criterii, dar din coroborarea art. 263 Cod civil, art. 400 Cod civil, a dispozițiilor Legii nr. 272/2004 și a jurisprudenței rezultă un „trunchi comun” de elemente pe care instanțele le au în vedere:
- nevoile fizice, emoționale și psihologice ale copilului (ritm, rutină, siguranță, atașament);
- vârsta copilului și stadiul de dezvoltare;
- stabilitatea mediului de viață (locuință, comunitate, școală/grădiniță, rețea de sprijin);
- relația afectivă cu fiecare părinte și cu familia extinsă (frați, bunici etc.);
- istoricul de îngrijire: cine s-a ocupat efectiv de copil (hrănit, îngrijit, dus la medic și la școală);
- capacitatea fiecărui părinte de a răspunde nevoilor copilului (timp, sănătate, abilități parentale);
- disponibilitatea fiecărui părinte de a sprijini relația copilului cu celălalt părinte (evitarea înstrăinării parentale);
- situații de risc: violență domestică, abuz, dependențe, comportamente instabile.
Aceste elemente apar explicit sau implicit în motivarea mai multor hotărâri ale curților de apel, unde se arată că interesul superior al copilului nu se reduce la condițiile materiale, ci include un „complex de împrejurări” menite să asigure dezvoltarea armonioasă, echilibrul socioafectiv și continuitatea relațiilor de familie. Exemple de astfel de hotărâri sunt prezentate pe portaluri precum jurisprudenta.com sau în speța „Stabilirea domiciliului minorului la unul dintre părinți” publicată pe LegeAZ.
2.2. Vârsta copilului și continuitatea mediului
La copii foarte mici, instanțele pun accent adesea pe continuitatea figurii de atașament primar și pe ritmul de viață (ore de somn, hrană, prezență constantă). La vârste școlare, continuitatea mediului educațional și a grupului de colegi devine importantă: o mutare bruscă în alt oraș poate fi considerată contrară interesului copilului, în lipsa unor beneficii clare.
De regulă, instanța evită „rupturile bruște”: dacă minorul a locuit o perioadă îndelungată cu un părinte, într-un mediu stabil, șansele sunt mari ca domiciliul să fie menținut acolo, celălalt părinte beneficiind de un program consistent de legături personale. Această idee apare frecvent în articole de practică precum „Stabilirea domiciliului minorului în caz de divorț al părinților”.
2.3. Relațiile afective și disponibilitatea de cooperare
Instanța analizează cum interacționează copilul cu fiecare părinte: cine se joacă, cine îl ajută la teme, cine merge la ședințele cu părinții, cine cunoaște medicii și profesorii. Totodată, este foarte importantă disponibilitatea de cooperare: un părinte care vorbește constant negativ despre celălalt, obstrucționează vizitele sau „lovește” copilul cu litigiul dintre adulți poate fi perceput ca afectând interesul copilului.
Fenomenul de „înstrăinare părintească” este menționat chiar în Legea nr. 272/2004 (în definițiile art. 2, după modificările aduse prin Legea nr. 191/2022), ca formă de violență psihologică. În practică, instanțele nu sancționează doar discursul agresiv, ci, mai ales, comportamentele concrete care îngrădesc contactul copilului cu celălalt părinte.
2.4. Locuința alternantă: pro și contra
În ultimii ani au apărut tot mai multe discuții despre „locuința alternantă”: situația în care domiciliul copilului este stabilit la un părinte, dar programul de legături personale este configurat astfel încât copilul petrece perioade aproximativ egale (de exemplu, săptămână cu săptămână) cu fiecare părinte. Analize pro și contra se regăsesc, de exemplu, în articolul „Locuința copilului după divorț/separare. Locuința alternantă”.
Deși Codul civil nu consacră expres locuința alternantă, instanțele pot croi programe de legături personale foarte largi, apropiate de un timp egal, dacă această soluție este realistă (părinții locuiesc relativ aproape, copilul nu este epuizat de navetă, există comunicare minimă între părinți). Nu există un „drept automat” la timp 50/50, dar nici o interdicție generală: aprecierea se face de la caz la caz, în funcție de interesul copilului și de context.
3. Programul de legături personale: conținut, forme, limitări
3.1. Ce înseamnă „legături personale”
Prin „legături personale” legea înțelege, în principal, contactul direct și regulat dintre copil și părintele cu care nu locuiește în mod statornic: întâlniri față în față, vizite, timp petrecut împreună, vacanțe. Legea nr. 272/2004 menționează, însă, și alte forme de legături: corespondență, convorbiri telefonice, video, comunicare online etc. (art. 14 și forma consolidată a legii).
Art. 401 Cod civil reglementează expres dreptul părintelui separat de copil de a avea legături personale. Jurisprudența a subliniat în repetate rânduri că acest drept trebuie exercitat în acord cu interesul copilului și că instanța trebuie să asigure un raport de proporționalitate între eventualele limitări (de exemplu, supraveghere, reducerea duratei) și motivele de protecție a minorului. Astfel de spețe sunt prezentate pe portaluri precum LegeAZ sau consultantavocat.ro.
3.2. Exemple de programe de legături personale
În practică, instanțele configurează programele de legături personale în funcție de vârsta copilului, distanța dintre domiciliile părinților, programul școlar și alte elemente concrete. Exemple des întâlnite:
- weekenduri alternative (de vineri seară până duminică seară, sau de sâmbătă dimineață până duminică după-amiază);
- una sau două după-amieze pe săptămână (pentru copii preșcolari sau unde distanța este mică);
- jumătate din vacanțele școlare de vară, iarnă și primăvară, în mod alternat sau egal;
- alternarea marilor sărbători (Crăciun, Paște, Anul Nou) de la un an la altul;
- dreptul de a menține legături telefonice/video la anumite ore rezonabile.
În unele spețe, instanțele au stabilit programe progresive: la început, întâlniri de scurtă durată, eventual în prezența unui adult de încredere sau în spații neutre, urmând ca, pe măsură ce relația se consolidează și se constată că nu există riscuri, programul să fie extins la nopți de weekend sau vacanțe. Astfel de programe apar, de exemplu, în decizii comentate pe jurisprudenta.com.
3.3. Limitări, supraveghere, suspendare
În cazuri grave (violență, consum excesiv de alcool sau droguri, comportamente abuzive față de copil), instanța poate limita sau chiar suspenda temporar dreptul la legături personale, stabilind, de exemplu:
- întâlniri doar în prezența celuilalt părinte sau a unei alte persoane de încredere;
- întâlniri în spații neutre (centre de vizitare, spații publice, DGASPC), sub supraveghere;
- în cazuri extreme, sistarea contactului până la remedierea situației (terapie, dezintoxicare, intervenții de protecție).
Chiar și atunci, însă, principiul de bază rămâne același: limitarea trebuie să fie proporțională cu riscul pentru copil și să urmărească protejarea copilului, nu „pedepsirea” părintelui. Atunci când situația se ameliorează, programul poate fi extins sau normalizat, la cererea părintelui, printr-o acțiune de modificare a măsurilor.
4. Probe în cauzele privind domiciliul și programul de legături personale
4.1. Ancheta psihosocială – rol esențial
În aproape toate cauzele privind stabilirea domiciliului minorului și programul de legături personale, instanța dispune efectuarea unei anchete psihosociale la domiciliul fiecărui părinte. Această anchetă este realizată, de regulă, de serviciul public de asistență socială din cadrul primăriei sau de DGASPC, în funcție de organizarea locală.
Scopul anchetei este de a evalua situația copilului și mediul oferit de fiecare părinte: condiții locative, relația cu copilul, rețeaua de sprijin (bunici, alte rude), eventuale probleme de sănătate sau de comportament. Structura acestor anchete este descrisă, de exemplu, pe site-uri ale autorităților precum DGASPC Sector 5 sau în materiale explicative precum „Ancheta psihosocială – custodia copilului”.
Raportul de anchetă nu este decisiv, dar are o greutate semnificativă: el oferă instanței o imagine profesionistă a contextului de viață al copilului, completând declarațiile părinților și ale martorilor.
4.2. Ascultarea copilului
Art. 264 Cod civil prevede că, în procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit 10 ani este obligatorie. Copilul mai mic poate fi, de asemenea, ascultat, dacă autoritatea consideră necesar. Ascultarea se face într-un cadru adaptat vârstei copilului, de regulă fără prezența părinților în sală, pentru a diminua presiunea emoțională.
Instanța nu întreabă copilul „cu cine vrei să stai?”, ci explorează cum se simte în fiecare mediu, cum sunt relațiile cu părinții, ce îl îngrijorează, ce își dorește. Opinia copilului este un element important, dar nu este singurul criteriu: judecătorul o coroborează cu celelalte probe și poate, în anumite situații, să nu urmeze dorința exprimată (de exemplu, dacă există indicii de manipulare sau de loialitate conflictuală).
4.3. Alte probe relevante
Pe lângă ancheta psihosocială și ascultarea copilului, în dosar se pot administra:
- înscrisuri: adeverințe de venit, contracte de muncă, fișe de școlarizare, adeverințe medicale, rapoarte psihologice sau psihiatrice, hotărâri anterioare;
- martori: rude, prieteni, vecini, cadre didactice, persoane care pot descrie modul în care părinții se ocupă de copil;
- fotografii, mesaje, înregistrări: cu mare prudență, pentru că instanța le va analiza și din perspectiva protecției vieții private și a evitării expunerii copilului în conflict;
- expertize psihologice sau psihiatrice, în cazuri complexe (suspicioni de abuz, tulburări de atașament, alienare parentala etc.).
Cheia pentru un părinte este să nu transforme procesul într-o „vânătoare de greșeli” a celuilalt, ci să arate instanței, cu probe concrete, că el sau ea este capabil(ă) să asigure copilului un mediu stabil, sigur și afectuos și că este dispus(ă) să sprijine relația copilului cu celălalt părinte.
5. Relația cu autoritatea tutelară: instanța de tutelă și serviciile sociale
5.1. Cine este „instanța de tutelă” în prezent
Codul civil folosește noțiunea de „instanță de tutelă” pentru a desemna instanța competentă în materia raporturilor dintre părinți și copii (stabilirea locuinței, autorității părintești, programului de legături personale). Până la înființarea unor instanțe specializate, această funcție este îndeplinită, în practică, de judecătoriile de la locuința minorului sau de la locul unde se desfășoară procesul de divorț, conform normelor de procedură civilă.
Instanța de tutelă colaborează cu serviciile publice de asistență socială și cu DGASPC, dar nu este „subordonată” acestora: ea apreciază în mod suveran probele și decide, în final, asupra măsurilor.
5.2. Rolul serviciului public de asistență socială / DGASPC
Legea nr. 272/2004 prevede o serie de atribuții pentru serviciile publice de asistență socială și pentru direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului (DGASPC), inclusiv efectuarea de evaluări psihosociale, consilierea copiilor și a părinților, monitorizarea situațiilor de risc și formularea de puncte de vedere către instanță.
Pe scurt, serviciul social:
- efectuează ancheta psihosocială la solicitarea instanței;
- poate recomanda anumite măsuri (de exemplu, menținerea copilului în mediul actual, consiliere psihologică, programe de educație parentală);
- poate sesiza instanța sau alte autorități dacă depistează abuz sau neglijare;
- poate supraveghea punerea în aplicare a unor programe de vizitare în spații proprii.
Din perspectiva părintelui, este foarte important să trateze aceste servicii ca pe parteneri de dialog, nu ca pe „dușmani”: atitudinea cooperantă, respectarea programărilor, disponibilitatea pentru consiliere sunt factori pe care instanța îi va observa.
6. Situații speciale în practica instanțelor
6.1. Mutarea într-un alt oraș sau în străinătate
Atunci când unul dintre părinți dorește să se mute cu copilul într-un alt oraș sau în străinătate, problema nu este doar de „domiciliu”, ci și de păstrare a legăturilor personale. Instanța va analiza dacă mutarea este efectiv în interesul copilului (oportunități educaționale reale, condiții de viață mai bune, rețea de sprijin) sau doar în interesul părintelui, în detrimentul relației copilului cu celălalt părinte.
Convenția ONU privind drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990, subliniază dreptul copilului de a întreține relații personale și contacte directe regulate cu ambii părinți (art. 9–10). Instanțele române folosesc aceste principii atunci când apreciază dacă o relocare este compatibilă cu interesul copilului.
6.2. Conflicte intense și risc de alienare
În familiile cu un nivel ridicat de conflict, copilul riscă să devină „teren de luptă” între părinți. În astfel de cazuri, instanța poate:
- să recomande sau să impună medierea sau consilierea parentală;
- să stabilească programe detaliate, cu preluare și predare în locuri neutre;
- să interzică denigrarea celuilalt părinte în fața copilului (chiar dacă acest lucru este greu de controlat în practică);
- să ia în considerare, în timp, eventualele consecințe ale alienării parentale la reanalizarea domiciliului sau a programului de legături personale.
Legea nr. 272/2004, în forma actualizată, definește înstrăinarea părintească și o include în categoria violenței psihologice, ceea ce întărește obligația instanțelor și a serviciilor sociale de a interveni când se constată astfel de comportamente.
7. Recomandări practice pentru părinți
7.1. Separarea planului emoțional de planul juridic
Din perspectiva instanței, reproșurile legate de relația de cuplu (infidelitate, lipsă de implicare în gospodărie, motivele despărțirii) au o relevanță limitată, în afara cazului în care se traduc în comportamente care afectează direct copilul (violență, abuz de substanțe, lipsă cronică de supraveghere). De aceea, este esențial ca părinții să încerce, pe cât posibil, să se concentreze pe nevoile concrete ale copilului, nu pe „scorul” dintre ei.
7.2. Documentare și transparență
Un părinte bine pregătit în proces înseamnă:
- documente actualizate despre situația locativă (contract de proprietate sau închiriere, dovezi de întreținere, fotografii ale camerei copilului);
- dovezi privind implicarea în viața copilului (foi de observație de la școală, recomandări de la educatori sau profesori, adeverințe de la cursuri, medici, antrenori);
- plan realist de îngrijire a copilului (program de lucru, cine îl ia de la școală, cine îl supraveghează când părintele este la muncă);
- comunicare clară și corectă cu serviciile sociale și cu instanța.
7.3. O atitudine cooperantă față de legăturile copilului cu celălalt părinte
Judecătorii observă atent disponibilitatea fiecărui părinte de a sprijini relația copilului cu celălalt părinte. În general, un părinte care:
- respectă programul de legături personale;
- încurajează copilul să vorbească și să petreacă timp cu celălalt părinte;
- evită să discute conflictul dintre adulți în fața copilului;
- încearcă, pe cât posibil, să coopereze în deciziile importante (școală, sănătate, activități),
are, pe termen lung, o imagine mai bună în fața instanței decât un părinte care „câștigă” un proces, dar blochează constant relația copilului cu celălalt părinte.
7.4. Apelarea la consiliere și mediere
În multe cazuri, o mediere sau un program de consiliere pentru părinți poate ajuta la evitarea unui proces îndelungat și costisitor. Mediatorii de familie și psihologii specializați în parenting pot ajuta părinții să găsească soluții de compromis: împărțirea echilibrată a timpului, menținerea copilului în aceeași școală, adaptarea programului la nevoile copilului, nu la orgoliile adulților.
8. Secțiune FAQ – Întrebări frecvente despre domiciliul copilului și programul de legături personale
1. Instanța este obligată să stabilească domiciliul copilului la mamă?
Nu. Legea nu conține nicio prezumție legală în favoarea mamei sau a tatălui. Instanța analizează, de la caz la caz, unde este în interesul copilului să locuiască în mod statornic, ținând cont de criterii precum vârsta, disponibilitatea fiecărui părinte, stabilitatea mediului, relațiile afective și istoricul de îngrijire. În practică, copiii mici locuiesc uneori cu mama, alteori cu tata, în funcție de circumstanțe.
2. Dacă am autoritate părintească comună, trebuie neapărat să avem domiciliul copilului jumătate la fiecare?
Nu. Autoritatea părintească comună înseamnă că ambii părinți iau împreună deciziile importante pentru copil, dar copilul are, în continuare, o locuință statornică la unul dintre ei. Timpul petrecut cu celălalt părinte se reglează prin programul de legături personale, care poate fi mai restrâns sau foarte generos (inclusiv variante apropiate de timp egal), în funcție de interesul copilului și de contextul concret.
3. Copilul poate decide singur la cine vrea să locuiască?
Copilul nu „decide” juridic, dar opinia lui este luată în considerare. Copilul de peste 10 ani este ascultat obligatoriu, iar copilul mai mic poate fi audiat dacă instanța sau autoritatea consideră necesar. Judecătorul ia act de dorințele copilului, dar le coroborează cu celelalte probe și poate, în anumite situații, să adopte o soluție diferită, dacă apreciază că aceasta servește mai bine interesului său.
4. Pot cere schimbarea domiciliului copilului după ce s-a pronunțat o hotărâre?
Da. Dacă intervin schimbări importante (mutarea unuia dintre părinți, modificarea programului de lucru, probleme de sănătate, deteriorarea severă a relației dintre copil și părintele la care locuiește), se poate introduce o acțiune de modificare a măsurilor privind autoritatea părintească, domiciliul și programul de legături personale. Instanța va reanaliza situația actuală, tot prin prisma interesului superior al copilului.
5. Cum arată, în practică, un „program normal” de legături personale pentru părintele la care copilul nu locuiește?
Nu există un model unic. Frecvent, instanțele acordă un program care include cel puțin două weekenduri pe lună, o parte din vacanțele școlare (de regulă jumătate) și posibilitatea de a comunica liber cu copilul prin telefon sau online. La copiii foarte mici, programul poate începe cu întâlniri mai scurte și mai dese, urmând să fie extins pe măsură ce copilul crește și se obișnuiește cu rutina.
6. Poate fi refuzat complet dreptul unui părinte la legături personale?
Refuzul complet este excepțional și intervine, de regulă, în situații de abuz sever, violență sau pericol real pentru copil. Chiar și atunci, instanța analizează dacă pot fi stabilite forme minimale de contact (corespondență, convorbiri, întâlniri supravegheate). În lipsa unor motive foarte grave, simplul conflict dintre părinți nu justifică suprimarea totală a legăturilor personale.
7. Ce se întâmplă dacă celălalt părinte nu respectă programul de vizită?
Dacă un părinte nu respectă programul stabilit (refuză să predea copilul, sabotează sistematic contactele sau, invers, nu se prezintă repetat la program), celălalt părinte poate să ceară punerea în executare a hotărârii, să sesizeze serviciul social sau DGASPC și, în cazuri grave și persistente, să solicite modificarea programului sau chiar a domiciliului copilului. Instanța va ține cont și de comportamentul părintelui care încalcă sistematic obligațiile sale.
8. Ce rol are autoritatea tutelară (DGASPC/serviciul social) în decizia finală?
Serviciul public de asistență socială și DGASPC nu iau decizia finală, ci furnizează instanței rapoarte de anchetă psihosocială și, eventual, recomandări. Judecătorul este cel care apreciază toate probele (inclusiv aceste rapoarte) și decide asupra domiciliului copilului și asupra programului de legături personale. Totuși, o anchetă bine fundamentată poate avea o influență importantă asupra soluției.
9. Surse și resurse utile
- Codul civil – Legea nr. 287/2009 (formă consolidată)
- Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului (formă consolidată)
- Art. 263 Cod civil – Principiul interesului superior al copilului
- Art. 400 Cod civil – Locuința copilului după divorț (Legal-Land)
- Art. 401 Cod civil – Drepturile părintelui separat de copil (Legal-Land)
- Art. 496 Cod civil – Locuința copilului (LegeAZ)
- Art. 14 Legea nr. 272/2004 – Dreptul copilului la relații personale
- Portaluri de jurisprudență (jurisprudenta.com, avocatstoean.ro, LegeAZ – spețe relevante în materie de minori)
- Articole de practică: stabilirea locuinței copilului (cabinete de avocatură specializate în dreptul familiei)
- Materiale despre ancheta psihosocială și rolul DGASPC
