Curtea Penală Internațională, tribunalul special pentru agresiunea împotriva Ucrainei și obligațiile României ca stat UE și NATO

1. Curtea Penală Internațională și dosarul Ucraina

1.1. Ce este Curtea Penală Internațională și ce infracțiuni judecă

Curtea Penală Internațională (CPI), cu sediul la Haga, este primul tribunal penal internațional permanent, creat prin Statutul de la Roma din 1998. Curtea are competență să judece patru categorii de crime internaționale: genocidul, crimele împotriva umanității, crimele de război și crima de agresiune. Competența sa este complementară față de cea a statelor – adică intervine atunci când statul național nu poate sau nu vrea să ancheteze și să judece în mod autentic aceste infracțiuni.

În prezent, 125 de state sunt părți la Statutul de la Roma, inclusiv România, iar Curtea funcționează pe baza unor reguli procedurale detaliate și a unei jurisprudențe care s-a dezvoltat în ultimii 20 de ani. Uniunea Europeană se declară constant un susținător ferm al CPI, subliniind rolul acesteia în combaterea impunității pentru cele mai grave crime și în consolidarea ordinii internaționale bazate pe reguli, inclusiv în declarațiile oficiale despre aniversarea intrării în vigoare a Statutului de la Roma.

Crima de agresiune, reglementată la nivelul Statutului odată cu amendamentele de la Kampala, este, în esență, decizia conducerii unui stat de a lansa sau planifica un război de agresiune, încălcând Carta ONU. Ea vizează, în principal, liderii politici și militari de la cel mai înalt nivel (“leadership crime”), nu soldații obișnuiți.

1.2. Statutul Ucrainei și deschiderea anchetei CPI

Ucraina nu a ratificat Statutul de la Roma până în 2025, dar a făcut două declarații speciale prin care a acceptat jurisdicția Curții pentru crime comise pe teritoriul său începând cu 2013. În urma invaziei din februarie 2022, zeci de state părți au sesizat CPI, iar Procurorul Curții a deschis oficial “situația din Ucraina”, acoperind atât crimele de război, cât și crimele împotriva umanității.

În martie 2022, Procurorul CPI a anunțat că biroul său a început să colecteze și să analizeze probe privind atacuri deliberate asupra civililor, deportări forțate, detenții arbitrare, tortură și alte fapte comise în contextul conflictului din Ucraina. Ulterior, investigația a fost extinsă și consolidată cu sprijinul unui număr mare de state, inclusiv printr-un mecanism de cooperare judiciară coordonat de Eurojust, care include și un centru special pentru crima de agresiune.

La 1 ianuarie 2025, Ucraina a devenit al 125-lea stat parte la Statutul de la Roma, formalizând astfel o relație deja existentă de cooperare cu CPI. Această aderare consolidează cadrul juridic pentru viitoarele anchete și judecăți și transmite un semnal politic puternic în favoarea justiției internaționale.

1.3. Mandatele de arest emise de CPI în dosarul Ucraina

Cea mai cunoscută decizie din dosarul Ucraina este emiterea, la 17 martie 2023, a mandatelor de arest împotriva lui Vladimir Vladimirovici Putin, președintele Federației Ruse, și a Mariei Lvova-Belova, comisarul rus pentru drepturile copilului. Potrivit comunicatului oficial al CPI, cei doi sunt suspectați de crime de război constând în deportarea și transferul ilegal al copiilor ucraineni din teritoriile ocupate către Federația Rusă, încălcând dreptul internațional umanitar și drepturile copilului.

În 2024, Curtea a continuat să emită mandate de arest împotriva altor oficiali militari ruși de rang înalt. De exemplu, CPI a emis mandate pentru Viktor Sokolov și Sergey Kobylash, acuzați de atacuri deliberate asupra infrastructurii civile și de crime împotriva umanității. În iunie 2024, au fost emise mandate de arest și pentru Sergei Șoigu, fost ministru al apărării, și Valery Gherasimov, șeful Statului Major al armatei ruse, pentru atacuri masive asupra rețelei energetice ucrainene, considerate crime de război și crime împotriva umanității.

Toate aceste mandate au un element comun: ele vizează persoane aflate la vârful aparatului politic și militar al Federației Ruse, într-o logică de tragere la răspundere a celor care iau deciziile, nu doar a executanților. Mandatele rămân valabile atât timp cât persoanele sunt în viață sau până când sunt revocate de Curte, iar statele părți la Statutul de la Roma au obligația de a le pune în aplicare.

În practică, aceasta înseamnă că orice stat membru CPI are obligația de a aresta și preda către Curte o persoană vizată de mandat dacă aceasta se află pe teritoriul său, fie printr-o vizită oficială, fie în tranzit. Deși Rusia nu este stat parte la Statut și nu recunoaște jurisdicția CPI, acest lucru nu afectează obligațiile statelor care au ratificat tratatul.

2. De ce nu poate CPI să judece crima de agresiune în cazul Ucrainei și de ce se creează un tribunal special

2.1. Crima de agresiune și limita actuală de jurisdicție a CPI

Deși Statutul de la Roma include crima de agresiune ca a patra categorie de infracțiuni, competența CPI în această materie este limitată de prevederi procedurale complexe, rezultate din negocierile de la Kampala (2010). În esență, pentru crime de agresiune comise de cetățenii unui stat care nu este parte la Statut sau pe teritoriul unui asemenea stat, Curtea nu își poate exercita competența decât dacă Consiliul de Securitate al ONU sesizează cauza – lucru puțin probabil, având în vedere dreptul de veto al Rusiei.

În cazul Ucrainei, agresorul principal – Federația Rusă – nu este stat parte la Statutul de la Roma, iar Ucraina a ratificat Statutul abia în 2025, după declanșarea agresiunii. Această combinație de factori face extrem de dificilă utilizarea mecanismului clasic al CPI pentru a judeca crima de agresiune, spre deosebire de crimele de război sau crimele împotriva umanității, unde competența este deja activată prin declarațiile și ratificarea Ucrainei.

Consiliul Europei explică clar, în documentele sale privind tribunalul special pentru crima de agresiune împotriva Ucrainei, că ICC are competență pentru crime de război, crime împotriva umanității și genocid, dar nu poate, în actualul cadru legal, să examineze crima de agresiune în cazul concret al Ucrainei. De aici a apărut ideea creării unui mecanism ad-hoc, complementară rolului CPI.

2.2. Inițiativa tribunalului special sub egida Consiliului Europei

Încă din 2022, Ucraina a cerut explicit crearea unui tribunal special pentru crima de agresiune. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, Parlamentul European, Comisia Europeană și alte instituții internaționale au susținut ideea, recunoscând faptul că lacunele de jurisdicție ale CPI nu pot rămâne neacoperite la un atac atât de grav asupra ordinii internaționale.

Consiliul Europei a creat un grup de lucru dedicat tribunalului special (GT-TRIBUNAL) și, în paralel, la Haga a fost înființat Centrul Internațional pentru Urmărirea Penală a Crimei de Agresiune împotriva Ucrainei (ICPA), găzduit de Eurojust, ca platformă de coordonare și colectare de probe.

În mai 2025, un grup de 35 de state europene și Ucraina au convenit asupra parametrilor tribunalului, iar la 25 iunie 2025, la Strasbourg, Ucraina și Consiliul Europei au semnat acordul de creare a Tribunalului Special pentru Crima de Agresiune împotriva Ucrainei. Tribunalul este conceput ca un mecanism internațional, creat prin acord între Ucraina și o organizație regională cu vocație pan-europeană, și urmează să funcționeze, foarte probabil, la Haga.

Tribunalul va avea competența de a urmări penal persoanele cu cea mai mare responsabilitate pentru decizia de a lansa și de a continua agresiunea împotriva Ucrainei – liderii politici și militari de vârf. Statutul său, potrivit informațiilor publice, prevede garanții procedurale similare cu cele ale CPI (dreptul la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție, dreptul la apărare), dar și particularități legate de imunitățile oficialilor în funcție și de cooperarea cu statele terțe.

2.3. Critici și așteptări din partea societății civile

Organizații internaționale de drepturile omului, precum Amnesty International, FIDH și International Commission of Jurists, au salutat pașii către instituirea tribunalului special, dar au subliniat câteva condiții esențiale: independența judecătorilor, transparența procedurilor, protecția victimelor și a martorilor, precum și asigurarea că tribunalul nu va fi perceput ca un instrument politic regional, ci ca un răspuns juridic credibil și centrat pe victime.

În același timp, o parte din doctrină și din societatea civilă ridică probleme legate de selecția cazurilor (câți și care lideri vor fi efectiv trimiși în judecată), de compatibilitatea cu imunitățile de drept internațional ale șefilor de stat și de guvern în funcție, precum și de riscul de a crea impresia unei “justiții selective”, axată pe un singur conflict. Aceste dezbateri sunt importante și vor continua, dar nu schimbă faptul că, în prezent, tribunalul special este singurul instrument realist pentru a adresa crima de agresiune împotriva Ucrainei, în condițiile limitărilor CPI.

3. Poziția Uniunii Europene: sprijin pentru CPI și pentru tribunalul special

3.1. Sprijin financiar și politic pentru investigațiile CPI

Uniunea Europeană s-a poziționat clar ca susținător al CPI în contextul războiului din Ucraina. De exemplu, Comisia Europeană a anunțat, în 2022, sprijin financiar direct pentru investigațiile Curții privind crimele de război comise în Ucraina, inclusiv prin finanțarea unor echipe de anchetă și a infrastructurii necesare pentru colectarea și păstrarea probelor.

În plus, UE susține activ Centrul Internațional pentru Urmărirea Penală a Crimei de Agresiune (ICPA), găzduit la Eurojust, unde procurori din mai multe state, inclusiv state membre UE, lucrează împreună pentru a construi dosare robuste privind crima de agresiune.

Documentele oficiale ale Uniunii subliniază că sprijinul pentru CPI și pentru mecanismele de justiție penală internațională face parte din angajamentul mai larg al UE pentru ordinea internațională bazată pe reguli și pentru combaterea impunității. În special în contextul Ucrainei, mesajul este că nu poate exista pace durabilă fără răspundere penală pentru crimele internaționale grave.

3.2. Susținerea tribunalului special pentru crima de agresiune

Pe lângă sprijinul pentru CPI, Uniunea Europeană susține explicit crearea tribunalului special pentru crima de agresiune împotriva Ucrainei. În declarații recente, Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe a subliniat că nimeni din conducerea Rusiei nu ar trebui să fie “intangibil” și că agresiunea trebuie sancționată printr-un mecanism penal adecvat.

Fiind vorba de un tribunal creat sub egida Consiliului Europei, în parteneriat cu Ucraina, statele membre ale UE au un rol esențial: sprijin financiar, contribuții de experți, eventual trimiterea de judecători, procurori sau personal de suport, precum și cooperarea pentru arestarea și predarea persoanelor inculpate, atunci când acestea se află pe teritoriul lor.

În același timp, UE insistă ca tribunalul special să fie complementar CPI, nu să-i submineze autoritatea. Mesajul general al instituțiilor europene este că toate mecanismele – CPI, tribunalul special, instanțele naționale și centrele de coordonare – trebuie să funcționeze ca un ecosistem de justiție, nu ca instrumente concurente.

3.3. Rolul ONG-urilor și al societății civile europene

Organizațiile neguvernamentale joacă un rol important în documentarea crimelor și în monitorizarea reacției instituțiilor europene. De exemplu, coaliții de ONG-uri au cerut, în repetate rânduri, ca UE să apere CPI în fața presiunilor politice și a atacurilor la adresa mandatului său, argumentând că o Curte penală internațională slăbită ar afecta nu doar Ucraina, ci și victimele crimelor internaționale din alte regiuni ale lumii.

În contextul tribunalului special, ONG-urile accentuează nevoia ca victimele ucrainene să fie consultate și implicate, ca procedurile să fie transparente, iar comunicarea publică să fie clară și accesibilă. Pentru statele membre, inclusiv România, aceasta înseamnă că sprijinul pentru justiția internațională nu este doar o chestiune de politică externă, ci și de dialog cu propriile societăți, pentru a explica de ce astfel de mecanisme sunt necesare.

4. Obligațiile României ca stat UE, NATO și parte la Statutul de la Roma

4.1. Ratificarea Statutului de la Roma și integrarea în dreptul intern

România a semnat Statutul de la Roma în 1999 și l-a ratificat prin Legea nr. 111/2002. Potrivit Constituției României, tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern. Aceasta înseamnă că obligațiile asumate prin Statutul de la Roma – inclusiv cooperarea cu CPI pentru arestarea și predarea persoanelor urmărite – au valoare de norme interne, la același nivel cu legea.

În paralel, România a adoptat Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, care prevede la art. 4 principiul supremației dreptului internațional în materia cooperării cu tribunalele internaționale, inclusiv cu CPI. Mecanismele de extrădare, transfer al procedurilor sau recunoaștere a hotărârilor penale străine sunt adaptate pentru a permite cooperarea cu instanțele internaționale.

În plan penal material, noul Cod penal, intrat în vigoare în 2014, consacră în Titlul XII – “Infracțiuni de genocid, contra umanității și de război” cele trei categorii de crime internaționale “clasice”, armonizate cu Statutul de la Roma. Genocidul (art. 438), infracțiunile contra umanității (art. 439) și infracțiunile de război (art. 440–445) sunt incriminate în legislația internă, ceea ce permite organelor judiciare române să investigheze și să judece astfel de fapte și fără intervenția CPI.

4.2. Imunități, Constituție și obligația de a aresta persoane urmărite de CPI

La momentul ratificării Statutului de la Roma, în România s-au ridicat două probleme de constituționalitate principale: imunitatea președintelui și a parlamentarilor și interdicția de extrădare a cetățenilor români. Într-un document oficial transmis Adunării Statelor Părți la CPI, România a explicat că interpretează imunitatea constituțională a președintelui și a parlamentarilor ca referindu-se la fapte săvârșite în exercitarea funcției, în timp ce crimele reglementate de Statutul de la Roma nu pot fi considerate acte funcționale legitime. Prin urmare, nu există contradicție între Constituție și obligațiile asumate prin Statut.

În ceea ce privește extrădarea propriilor cetățeni, s-a făcut distincția între “extrădare” (către un alt stat) și “predare” (către CPI), astfel încât interdicția clasică de extrădare a cetățenilor să nu blocheze cooperarea cu Curtea. Ulterior, Constituția a fost modificată, permițând expres extrădarea cetățenilor români în baza convențiilor internaționale la care România este parte, ceea ce a consolidat și mai mult compatibilitatea cu Statutul de la Roma.

Concluzia practică este că, în cazul în care o persoană vizată de un mandat de arest emis de CPI se află pe teritoriul României, autoritățile române au obligația legală de a o aresta și de a o preda Curții, sub rezerva respectării garanțiilor procedurale interne. Neîndeplinirea acestor obligații poate atrage răspunderea internațională a României și poate afecta credibilitatea sa ca stat membru UE și NATO.

4.3. Tribunalul special pentru crima de agresiune și poziția României

Fiind stat membru al Consiliului Europei, al Uniunii Europene și parte la Statutul de la Roma, România are un interes direct în funcționarea tribunalului special pentru crima de agresiune. Participarea poate lua mai multe forme: susținerea politică a demersului, contribuții financiare la bugetul tribunalului, trimiterea de judecători sau experți, precum și cooperarea operațională (arestări, predări, comisii rogatorii, protecția martorilor).

La nivel juridic, cooperarea cu tribunalul special va trebui integrată în cadrul Legii nr. 302/2004 și, eventual, într-o lege specială dedicată cooperării cu tribunalele internaționale. Art. 4 din Legea 302/2004 prevede deja că România cooperează cu tribunalele penale internaționale “în baza instrumentelor internaționale la care este parte”, astfel încât un acord între Consiliul Europei, Ucraina și statele participante ar putea servi drept temei pentru cooperarea cu tribunalul special.

Este rezonabil de anticipat că România va adopta o poziție aliniată cu cea a UE, susținând ferm atât CPI, cât și tribunalul special. Orice poziție ambiguă sau ezitantă ar contrasta cu profilul său de stat membru convins al UE și NATO, cu tradiție de susținere a multilateralismului și a dreptului internațional.

4.4. Impactul asupra securității regionale și posibile conflicte politice

Poate cea mai sensibilă întrebare este: ce se întâmplă dacă o persoană de rang înalt vizată de mandat ICC sau de inculpare în fața tribunalului special ar intra pe teritoriul României? Aici, dreptul și politica se întâlnesc, iar răspunsul trebuie analizat echilibrat.

Din punct de vedere juridic, obligația României este clară: ca stat parte la Statutul de la Roma, România trebuie să pună în aplicare mandatele de arest ale CPI. Dacă viitorul tribunal special va prevedea obligații similare, asumate prin acord internațional, acestea vor trebui respectate. Nerespectarea ar putea atrage consecințe la nivelul Consiliului Europei, al UE și al relației cu alte state membre.

Din punct de vedere politic și de securitate, situația nu este însă simplă. Arestarea unui oficial de rang înalt al unui stat agresor într-un stat membru NATO, situat în proximitatea zonei de conflict, poate genera escaladare diplomatică, presiuni economice sau amenințări hibride. Tocmai de aceea, statele membre se coordonează în cadrul UE și NATO, pentru a evita ca un singur stat să suporte singur presiunea unei eventuale arestări de mare vizibilitate.

În același timp, a nu pune în aplicare un mandat de arest ar transmite un semnal periculos: că obligațiile juridice pot fi ignorate din motive politice de oportunitate. Pentru România, care s-a poziționat de ani de zile ca susținător al ordinii internaționale bazate pe reguli, un astfel de semnal ar fi profund disonant cu linia sa strategică.

4.5. Romania ca stat NATO și coordonarea cu aliații

Calitatea de stat membru NATO nu generează, în sine, obligații directe față de CPI sau față de tribunalul special, deoarece NATO este o alianță politico-militară, nu o organizație judiciară. Totuși, contextul de securitate regională în care funcționează România este strâns legat de modul în care gestionăm aceste obligații.

În practică, orice situație sensibilă – de exemplu, tranzitul aerian sau maritim prin zona de responsabilitate a României a unei persoane vizate de mandat – ar fi discutată în prealabil cu aliații, pentru a evalua riscurile și pentru a coordona reacția. De asemenea, România beneficiază de sprijinul NATO în domenii conexe, cum ar fi apărarea cibernetică și contracararea războiului informațional, aspecte relevante în contextul presiunilor hibride pe care le poate întâmpina un stat care pune în aplicare mandate de arest de mare vizibilitate.

5. Scenarii practice: tranzit, vizite oficiale, extrădare, arestare

5.1. Tranzitul aerian sau rutier prin Romania

Un scenariu adesea discutat în doctrină este cel al unui oficial vizat de mandat ICC care tranzitează spațiul aerian sau teritoriul unui stat parte. Dacă, de exemplu, un avion în care se află o astfel de persoană aterizează pe un aeroport românesc (fie pentru escală tehnică, fie din motive medicale sau de securitate), autoritățile române ar avea, în principiu, obligația de a pune în aplicare mandatul.

În realitate, astfel de situații sunt rare și, de obicei, statele vizate evită să trimită oficiali inculpați sau suspectați către state care ar putea să-i aresteze. Dar faptul că scenariul este puțin probabil nu înseamnă că România nu trebuie să aibă proceduri clare și planuri operaționale pentru a acționa rapid și coordonat, dacă situația apare.

5.2. Vizite oficiale și imunități

Alt scenariu delicat este o vizită oficială (de exemplu, la un summit internațional) a unei persoane aflate în funcție, vizată de un mandat ICC. Dezbaterea despre imunitățile șefilor de stat și ale miniștrilor de externe este una complexă, iar practica statelor și a instanțelor este în evoluție.

Statutul de la Roma prevede că imunitățile de drept intern sau internațional nu împiedică CPI să-și exercite competența. Pentru statele părți, aceasta înseamnă că nu pot invoca imunitatea unui oficial pentru a refuza predarea sa către Curte. Totuși, în practică, unele state au oscilat în aplicarea acestor reguli, invocând obligațiile concurente din dreptul internațional general cu privire la imunitățile șefilor de stat în funcție.

România, prin modul în care a interpretat propriile imunități constituționale la momentul ratificării Statutului de la Roma, a sugerat că crimele CPI nu pot fi considerate acte oficiale, deci nu sunt acoperite de imunitate. Această poziție creează un cadru favorabil pentru cooperarea cu Curtea, dar nu exclude nevoia de analize punctuale, mai ales în situații de mare sensibilitate politică.

5.3. Cereri de extrădare și de predare către CPI sau tribunalul special

În practică, România poate primi trei tipuri de cereri în contextul Ucrainei:

• Cereri de extrădare din partea altor state (de exemplu, Ucraina), în baza tratatelor bilaterale sau multilaterale și a Legii nr. 302/2004;
• Cereri de predare din partea Curții Penale Internaționale, în temeiul Statutului de la Roma și al Legii nr. 111/2002, completate de Legea nr. 302/2004;
• Cereri de cooperare din partea tribunalului special pentru crima de agresiune, odată ce acesta devine funcțional și România participă la mecanism.

Fiecare tip de cerere are propriile sale proceduri și condiții, dar toate sunt guvernate de câteva principii comune: respectarea drepturilor fundamentale ale persoanei vizate, verificarea standardelor minime de proces echitabil în statul sau tribunalul solicitant, absența riscului de tortură sau tratament inuman, și interdicția de a recurge la cooperare judiciară atunci când aceasta ar contraveni valorilor fundamentale ale Constituției României.

În același timp, Legea 302/2004 consacră, la art. 4, supremația instrumentelor internaționale în materia cooperării judiciare: aceasta înseamnă că, în caz de conflict între o normă internă și obligațiile asumate prin Statutul de la Roma sau prin acordul de creare a tribunalului special, autoritățile române trebuie să caute o interpretare conformă cu angajamentele internaționale sau să recurgă la mecanisme de clarificare (de exemplu, sesizarea Curții Constituționale sau renegocierea tratatului).

5.4. Protecția martorilor, victimelor și colectarea probelor în România

Un alt scenariu, mai puțin spectaculos mediatic, dar extrem de important, este cooperarea României în materie de martori, victime și probe. Pot exista situații în care refugiați ucraineni sau alte persoane aflate în România dețin informații esențiale despre crime de război sau crime împotriva umanității comise în Ucraina.

În astfel de cazuri, autoritățile române pot coopera cu CPI, cu tribunalul special sau cu instanțele ucrainene pentru audierea martorilor, transmiterea de documente, expertize sau alte mijloace de probă. Aceasta presupune mecanisme solide de protecție a martorilor, confidențialitate, traducere și asistență juridică, dar și implicarea avocaților români care cunosc atât dreptul intern, cât și exigențele procedurale ale instanțelor internaționale.

6. Rolul avocatului în cauze cu elemente de drept penal internațional

6.1. Reprezentarea persoanelor vizate de mandate sau anchete

Un cetățean străin sau român care se confruntă cu o cerere de extrădare, predare sau cooperare cu CPI ori cu tribunalul special are nevoie de asistență juridică specializată. Avocatul nu se limitează la a verifica acte de procedură, ci trebuie să înțeleagă interacțiunea complexă dintre dreptul penal național, Statutul de la Roma, convențiile de cooperare judiciară și dreptul internațional al imunităților.

În astfel de dosare, miza nu este doar libertatea persoanei pe termen scurt, ci și modul în care aceasta va fi judecată la Haga sau în fața tribunalului special: ce drepturi are, ce apărări pot fi invocate, cum se pot contesta admisibilitatea probelor sau competența instanței. Un avocat penalist cu experiență în cooperare judiciară internațională poate negocia condițiile predării, poate formula cereri și excepții și poate contribui la elaborarea unei strategii juridice coerente, în dialog cu avocați din alte jurisdicții.

6.2. Consilierea victimelor și a martorilor

La fel de important este rolul avocatului în consilierea victimelor și a martorilor. În fața CPI, victimele pot participa la proceduri și pot solicita reparații, iar în fața tribunalului special este de așteptat să existe mecanisme similare de participare și despăgubire. Victimele au nevoie de ajutor pentru a înțelege cum pot transmite informații, ce riscuri există, ce protecție li se oferă, ce înseamnă confidențialitatea și cum pot evita revictimizarea.

Avocații pot reprezenta victimele în procedurile interne (de exemplu, în România sau în Ucraina), dar și în fața instanțelor internaționale, în colaborare cu organizații neguvernamentale sau cu structuri de asistență juridică ale Curții. În plus, ei pot ajuta victimele să acceseze mecanisme complementare – de exemplu, Registrul de daune creat sub egida Consiliului Europei, care documentează prejudiciile cauzate de agresiunea Rusiei.

6.3. Consilierea companiilor și instituțiilor expuse la risc

Războiul din Ucraina și sancțiunile internaționale asociate creează și riscuri juridice pentru companii și instituții. De exemplu, unele activități economice pot fi asociate cu încălcări ale sancțiunilor sau cu sprijin indirect pentru crime de război, iar anumite tranzacții pot deveni parte din dosare investigate de CPI sau de instanțe naționale.

Avocații specializați în drept penal al afacerilor și în conformitate (compliance) pot ajuta companiile să identifice și să reducă riscurile, să implementeze politici interne de due diligence și să răspundă corect în cazul în care devin ținta unor anchete sau solicitări de informații din partea autorităților internaționale.

6.4. Avocatul ca “traducător” între nivelul intern și cel internațional

Poate cea mai dificilă, dar și cea mai importantă parte a rolului avocatului în astfel de cauze este aceea de “traducător” între sisteme: între dreptul penal intern și dreptul penal internațional, între logica procedurii penale române și cerințele CPI sau ale tribunalului special, între așteptările clientului și realitățile unui proces internațional complex.

În plus, în contextul României, avocatul are și rolul de a explica clientului că statul român este parte la mecanismele de justiție internațională și că, de cele mai multe ori, spațiul de manevră pentru a evita complet cooperarea cu CPI sau cu tribunalul special este extrem de redus. Strategia se construiește, deci, mai degrabă în direcția asigurării unui proces echitabil și a protejării drepturilor fundamentale, decât în direcția blocării totale a mecanismelor de cooperare.

7. Concluzii: între drept, politică și securitate

Curtea Penală Internațională și tribunalul special pentru crima de agresiune împotriva Ucrainei nu sunt simple abstracțiuni juridice. Ele reprezintă răspunsul comunității internaționale la una dintre cele mai grave încălcări ale ordinii juridice internaționale de după cel de-al Doilea Război Mondial. Pentru România, ca stat membru UE și NATO și parte la Statutul de la Roma, aceste mecanisme nu sunt opționale: ele fac parte din “contractul” politic și juridic pe care l-am acceptat atunci când am ales să ne ancorăm ferm în spațiul euro-atlantic.

Obligația de a coopera cu CPI, inclusiv de a aresta și preda persoane vizate de mandate de arest, nu este un detaliu tehnic, ci un test de coerență pentru politica externă și de securitate a României. La fel, participarea la tribunalul special pentru crima de agresiune și sprijinirea mecanismelor de documentare și investigare a crimelor comise în Ucraina reprezintă o investiție în propria noastră securitate: într-o regiune în care granița dintre pace și conflict este fragilă, a accepta impunitatea pentru agresiune înseamnă a accepta ca mâine orice stat mai puternic să poată recurge la forță fără consecințe.

Pentru cetățeni, pentru juriști și pentru decidenții politici, miza este să înțeleagă că dreptul penal internațional nu este “doar pentru alții”, ci ne privește direct. Iar pentru profesia de avocat, apar tot mai multe situații în care cunoașterea mecanismelor CPI, a tribunalului special și a cooperării judiciare internaționale devine o competență esențială, atât în apărarea persoanelor vizate, cât și în protejarea victimelor și a intereselor legitime ale statului român.