Planificarea succesiunii pentru active românești: testamente și succesiune transfrontalieră pentru diaspora și străini

Românii din diaspora și cetățenii străini care dețin locuințe, terenuri sau participații în România se confruntă din ce în ce mai des cu problema gestionării succesiunii în mai multe sisteme de drept. Un apartament în București co-există cu un cont bancar în Londra și o pensie în Germania; copiii trăiesc în state diferite; soții pot avea naționalități diferite, iar familia își dorește un plan unic, coerent. În practică, însă, fără o structurare atentă, moștenirea activelor din România poate conduce la proceduri paralele, legi conflictuale și surprize neplăcute legate de rezerva succesorală și de fiscalitate.

Acest articol se concentrează pe activele situate în România într-un context transfrontalier. El se adresează în principal:

• cetățenilor români din diaspora care dețin imobile sau investiții în România, dar locuiesc într-un alt stat membru UE sau în afara Uniunii;
• cetățenilor străini care au cumpărat imobile în România, au deschis conturi bancare locale sau au investit în societăți românești; și
• famililor în care unii moștenitori locuiesc în România și alții în străinătate, sau în care soții au naționalități și conexiuni juridice diferite cu România.

Ne vom concentra pe patru piloni:

• de ce este nevoie de un plan specific pentru activele românești în succesiunile transfrontaliere;
• interacțiunea dintre testamentul românesc, testamentul străin și alegerea legii aplicabile în baza Regulamentului (UE) nr. 650/2012 privind succesiunile;
• cum funcționează rezerva succesorală în dreptul român și în ce măsură limitează libertatea de a dispune prin testament; și
• recomandări practice de redactare și clauze uzuale care ușurează munca notarilor, instanțelor și a moștenitorilor.

Accentul este pe aspectele de drept civil. Problemele de impozitare a succesiunilor și eventualele restricții speciale de achiziție sau deținere pentru anumite categorii de bunuri (de exemplu, teren agricol) trebuie analizate separat, cu consultanță fiscală și de reglementare adecvată.

De ce este nevoie de un plan specific pentru activele din România

1. Succesiunile transfrontaliere au devenit regula, nu excepția

Libera circulație a persoanelor și a capitalurilor în Uniunea Europeană a făcut ca o succesiune cu bunuri în mai multe state să fie astăzi o situație normală. Instituțiile europene estimează că, în fiecare an, sute de mii de succesiuni au elemente transfrontaliere, cu o valoare totală de zeci de miliarde de euro. Regulamentul (UE) nr. 650/2012 a fost adoptat tocmai pentru a reduce incertitudinile juridice și dubla procedură.

România aplică integral Regulamentul pentru decesele survenite începând cu 17 august 2015. În consecință, pentru majoritatea persoanelor cu legături atât cu România, cât și cu un alt stat membru UE, Regulamentul va guverna jurisdicția, legea aplicabilă și recunoașterea hotărârilor în materie succesorală. Totuși, Regulamentul nu înlocuiește dreptul succesoral național; el determină doar care lege națională se aplică. Reglementările române privind devoluțiunea legală, rezerva succesorală și formele de testament rămân extrem de importante de fiecare dată când dreptul român este ales sau se aplică în lipsa unei alegeri.

2. Imobilele din România sunt vizibile și greu de ignorat

Imobilele din România sunt perfect „vizibile” din punct de vedere juridic: fiecare bun imobil este înregistrat în cartea funciară (cartea funciară) cu un număr unic, iar succesiunea se finalizează numai prin acte notariale sau hotărâri judecătorești care permit înscrierea moștenitorilor sau a cumpărătorilor. Un executor străin sau un moștenitor nu poate gestiona „informal” un apartament sau o casă din România. Fără actele succesorale corecte, cartea funciară nu va fi actualizată, ceea ce blochează orice vânzare, ipotecare sau donație ulterioară a imobilului.

Această transparență este benefică pentru securitatea circuitului civil, dar înseamnă și că succesiunile neplanificate se blochează frecvent exact în punctul imobilelor din România. Complicațiile tipice includ:

• proceduri succesorale separate în statul de reședință obișnuită și în România;
• documente care nu se corelează (de exemplu, un certificat de moștenitor sau grant of probate emis în UK și un certificat notarial românesc cu conținut parțial diferit);
• moștenitori minori sau lipsiți de capacitate, pentru care sunt necesare aprobări suplimentare potrivit dreptului român; și
• pretenții de rezervă succesorală care apar abia în faza notarială, când se reconstituie donațiile și liberalitățile făcute în timpul vieții.

3. Procedura succesorală română este în principal notarială

În România, majoritatea succesiunilor sunt soluționate de notari publici, nu de instanțe. Notarul verifică cercul moștenitorilor, stabilește legea aplicabilă (care poate fi română sau străină în temeiul Regulamentului UE), verifică existența unui testament, reconstituie masa succesorală și apoi emite certificatul de moștenitor, documentul folosit ulterior pentru înscrierea drepturilor în cartea funciară și în alte registre. Instanțele intervin cu precădere în caz de litigiu.

Pentru succesiunile cu elemente de extraneitate, aceasta are câteva consecințe practice:

• notarul va solicita documente originale (testamente, certificate de moștenitor străine, certificate de stare civilă), de regulă cu apostilă sau supralegalizare și traduceri autorizate în limba română;
• dacă este aplicabil Regulamentul (UE) nr. 650/2012, notarul poate cere sau poate emite un Certificat european de moștenitor, recunoscut în toate statele membre participante ca dovadă a calității de moștenitor și a întinderii drepturilor;
• dacă legea aplicabilă succesiunii este una străină, notarul român trebuie să aplice acea lege, uneori cu sprijinul unor opinii juridice specializate.

Cu cât planificarea este mai vagă și mai fragmentată, cu atât faza notarială devine mai complexă, mai lentă și mai costisitoare. Un plan adaptat special pentru activele din România urmărește să ofere instrucțiuni clare pentru notar și să coordoneze procedurile din România cu cele desfășurate în alte state.

4. De ce testamentele „globale” funcționează adesea prost pentru activele din România

Mulți români care locuiesc în străinătate semnează un singur testament „internațional” sau „worldwide” în statul de reședință, presupunând că acesta va controla uniform toate bunurile, oriunde s-ar afla. Această abordare funcționează imperfect sau deloc pentru imobilele din România, din cel puțin trei motive:

• Validitatea formală: un testament perfect valabil în Anglia sau Canada poate ridica totuși probleme în România (de exemplu, dacă este scris integral olograf, dar semnat în fața unui solicitor, sau dacă nu respectă anumite cerințe minime privind semnătura și datarea). Convenția de la Haga din 1973 privind forma dispozițiilor testamentare, la care România este parte, atenuează o parte din aceste riscuri, dar nu înlătură orice discuție.
• Probleme de interpretare: un testament redactat cu concepte de drept anglo-saxon (trust-uri, executori cu puteri discreționare, drepturi de uzufruct viager, life interest) nu se suprapune perfect peste conceptele de drept civil român. Notarii și oficiile de carte funciară pot întâmpina dificultăți în implementare fără hotărâri suplimentare.
• Rezerva succesorală: clauzele care dispun liber de întreaga avere pot intra în conflict cu rezervele succesorale obligatorii pentru copii, soț și, uneori, părinți, astfel cum le reglementează dreptul român, ceea ce duce la nulitate parțială sau la acțiuni în reductiune.

Din aceste motive, pentru activele românești este adesea recomandabil un plan separat sau cel puțin o coordonare atentă între testamentul străin și un testament românesc, în special atunci când sunt implicate imobile sau participații semnificative.

Testament românesc vs. testament străin vs. alegerea legii aplicabile potrivit Regulamentului european al succesiunilor

1. Mecanismul de bază al Regulamentului (UE) nr. 650/2012

Regulamentul (UE) nr. 650/2012 se aplică succesiunilor persoanelor care au decedat la 17 august 2015 sau ulterior, având elemente transfrontaliere, pentru majoritatea statelor membre UE, inclusiv România. Danemarca și Irlanda nu aplică Regulamentul, însă cetățenii lor pot totuși beneficia indirect atunci când succesiunea este soluționată în alt stat membru participant.

Regulamentul introduce, în esență, două idei centrale:

• Un for, o singură lege: ca regulă, autoritățile (instanțe sau notari) din statul membru în care defunctul își avea reședința obișnuită la data decesului au competența de a soluționa succesiunea și aplică propria lor lege succesiunii ca întreg (art. 4 și art. 21 din Regulament).
• Alegerea legii aplicabile (professio iuris): art. 22 permite oricărei persoane să aleagă, prin testament sau dispoziție pentru cauză de moarte, ca legea statului a cărui naționalitate o deține (sau una dintre naționalități) să se aplice succesiunii sale ca întreg.

În practică, aceasta înseamnă că un cetățean român care locuiește în Spania poate alege legea română sau spaniolă pentru întreaga sa succesiune, inclusiv pentru bunurile din România și Spania. Un cetățean german care locuiește în România poate alege legea germană; dacă nu face această alegere, legea română (ca lege a statului de reședință obișnuită) se va aplica, în principiu, întregii succesiuni, sub rezerva excepțiilor de ordine publică.

2. Dreptul român ca lege aplicabilă de drept pentru persoanele care au reședința obișnuită în România

Dacă un cetățean român locuiește și decedează în România fără să fi ales o altă lege, Regulamentul nu schimbă în mod real situația: legea română se aplică întregii succesiuni, indiferent unde se află bunurile în interiorul UE. Același lucru este valabil și pentru mulți cetățeni străini care au o reședință de lungă durată în România și al căror „centru de viață” este evident aici.

În aceste cazuri, un testament care vizează activele românești poate utiliza liniștit conceptele și terminologia dreptului român, fără a se preocupa de dreptul succesoral străin. Complexitatea apare atunci când:

• defunctul a locuit în principal într-un alt stat membru UE (de exemplu Italia, Germania, Spania, Franța), dar deține încă bunuri în România; sau
• defunctul este cetățean al unui stat terț, cu legături puternice atât cu România, cât și cu altă jurisdicție (de exemplu, un cetățean canadian sau american stabilit la pensie în Transilvania).

3. Testament românesc vs. testament străin: coordonare, nu competiție

Ca regulă, o persoană poate avea mai multe testamente, atât timp cât acestea nu se contrazic și nu se revocă reciproc, în mod neintenționat. În practică, întâlnim trei modele frecvente:

• Un singur testament „universal”: un testament guvernat de o singură lege (de exemplu, legea aleasă în temeiul Regulamentului UE) care se aplică tuturor bunurilor, oriunde s-ar afla. Model elegant, dar care poate crea dificultăți de implementare în jurisdicțiile care nu sunt familiare cu acea lege sau cu anumite instrumente (executori, trust-uri etc.).
• Testamente separate pentru fiecare stat: un testament care acoperă bunurile din statul de reședință obișnuită și unul sau mai multe testamente locale pentru activele din România sau din alte state. Fiecare testament este redactat potrivit legii celei mai potrivite acelor bunuri. Riscul principal este ca un testament ulterior să fie interpretat ca revocându-le pe cele anterioare, dacă nu se menționează expres contrariul.
• Structură hibridă: un testament „principal”, cu alegerea legii aplicabile și dispoziții generale, completat de documente locale care reglementează doar aspectele tehnice pentru anumite active (de exemplu, numirea unui mandatar local sau organizarea unei vânzări), subordonate expres testamentului principal.

Pentru activele din România, practica sigură presupune, de regulă, ca testamentul străin:

• sau să includă expres activele românești și să fie compatibil cu rezerva succesorală și cu conceptele dreptului român; sau
• sau să excludă expres activele românești, lăsându-le să fie guvernate de un testament românesc redactat ținând cont de dreptul intern.

În ambele situații, interacțiunea cu alegerea legii aplicabile în baza Regulamentului trebuie gândită foarte clar, pentru a evita succesiuni parțiale contradictorii.

4. Folosirea alegerii legii pentru a simplifica succesiunea asupra bunurilor românești

Clauza de alegere a legii (professio iuris) este unul dintre cele mai puternice instrumente de planificare succesorală în UE. De exemplu:

• un cetățean român care locuiește în Germania poate alege legea română ca lege aplicabilă întregii succesiuni, chiar dacă este rezident fiscal german;
• un cetățean francez care trăiește la București poate alege ca legea franceză să guverneze succesiunea, inclusiv asupra apartamentului din București și a conturilor locale;
• un cetățean cu dublă naționalitate româno-canadiană care locuiește în Canada, dar deține o casă de vacanță în România, poate alege legea română sau, dacă condițiile sunt îndeplinite, legea succesiunii din provincia canadiană relevantă pentru întreaga succesiune în ce privește bunurile din UE (efectele asupra bunurilor din afara UE depind de regulile de drept internațional privat din acele state).

În contextul activelor românești apar două întrebări esențiale:

1. Legea aleasă este, în mod real, mai favorabilă decât dreptul român, de exemplu printr-o libertate mai mare de a dispuce, prin recunoașterea trust-urilor sau a altor mecanisme de planificare?
2. Autoritățile române vor aplica legea aleasă integral sau vor recurge la excepțiile de ordine publică pentru a proteja anumite principii fundamentale ale dreptului succesoral intern (în special protecția forțată a unor membri ai familiei)?

Dat fiind că Regulamentul permite statelor membre să refuze aplicarea unei dispoziții de drept străin manifest contrare ordinii publice, iar dreptul român protejează ferm rezerva succesorală, este riscant să se pornească de la premisa că alegerea unei legi străine va elimina complet drepturile copiilor sau ale soțului privind imobilele din România. Cu cât rezultatul este mai „extrem” (de exemplu, dezmoștenirea totală a copiilor în favoarea unui partener recent), cu atât crește riscul unor obiecții bazate pe ordine publică.

5. Validitatea formală a testamentelor străine care vizează active din România

Din perspectiva formei, un testament străin este adesea recunoscut în România dacă respectă cel puțin una dintre legile prevăzute de Convenția de la Haga din 1973 (de exemplu, legea locului întocmirii, legea naționalității testatorului, legea domiciliului, legea reședinței obișnuite sau legea locului situării bunurilor). Totuși, moștenitorii trebuie să se aștepte la faptul că:

• va fi necesar testamentul original (sau o copie oficială), de cele mai multe ori cu apostilă/supralegalizare și traducere autorizată în limba română;
• dacă testamentul este olograf (scris și semnat integral de mână), lizibilitatea și claritatea dispozițiilor vor fi examinate cu rigurozitate; și
• orice ambiguitate legată de întinderea testamentului (doar bunuri locale sau întreg patrimoniul) ori de interacțiunea cu alte testamente va genera întârzieri și, la nevoie, litigii.

Pentru succesiunile de valoare mare sau pentru situațiile familiale sensibile, un testament notarial românesc, construit în oglindă sau în coordonare cu testamentul străin, poate reduce considerabil riscul de blocaj la momentul succesiunii.

Constrângerile rezervei succesorale (forced heirship)

1. Cine sunt moștenitorii rezervatari în dreptul român?

Dreptul succesoral român protejează anumite rude apropiate acordându-le o rezervă succesorală (rezervă) din patrimoniu, de care nu pot fi lipsite în totalitate nici prin testament, nici prin donații excesive. Potrivit Codului civil, sunt moștenitori rezervatari:

• descendenții (copii, nepoți, strănepoți etc.);
• soțul supraviețuitor; și
• ascendenții privilegiați (părinții defunctului).

Rezerva se definește ca partea din moștenire la care acești moștenitori au dreptul, prin efectul legii, chiar împotriva voinței defunctului. În esență, pentru fiecare moștenitor rezervatar, rezerva este egală cu jumătate din cota pe care ar primi-o ca moștenitor legal în lipsa oricăror dispoziții testamentare sau donații care să modifice situația.¹

¹ Vezi art. 1086 și urm. din Codul civil și explicațiile practice disponibile pe Portalul european e-Justice și în doctrina de specialitate română.

2. Cum se calculează rezerva în practică

Pentru a înțelege impactul rezervei succesorale, sunt utile câteva exemple simplificate (fără a detalia datoriile și cheltuielile succesiunii):

• Exemplul 1: Doi copii, fără soț, fără părinți în viață.
  La moștenire legală, fiecare copil ar avea dreptul la 1/2 din moștenire. Rezerva fiecărui copil este jumătate din cota legală, adică 1/4 din întreaga moștenire. Împreună, copiii au o rezervă de 1/2 din patrimoniu. Cealaltă jumătate reprezintă cotitatea disponibilă, de care testatorul poate dispune liber.
• Exemplul 2: Soț supraviețuitor și doi copii.
  La moștenirea legală, soțul și copiii împart moștenirea potrivit cotelor din Codul civil. Rezerva fiecărui rezervatar este jumătate din cota sa legală. Dacă un testament ar încerca să lase tot patrimoniul unei fundații, copiii și soțul ar putea cere reducerea dispozițiilor testamentare pentru a-și reface rezerva.
• Exemplul 3: Soț supraviețuitor, fără descendenți, cu părinții defunctului în viață.
  Soțul și părinții sunt chemați la moștenire, având și ei o rezervă de jumătate din cota legală. În aceste situații, cotitatea disponibilă poate fi sensibil mai mică decât în Exemplul 1.

Calculul este în realitate mult mai complex, întrucât presupune reconstituirea donațiilor și a altor liberalități făcute în timpul vieții. Dreptul român permite moștenitorilor rezervatari să introducă acțiune în reductiune împotriva liberalităților (donații, legate) care depășesc cotitatea disponibilă, pentru a readuce rezerva la nivelul legal.

3. Poate o alegere de lege străină să evite rezerva succesorală română?

Multe sisteme de drept de inspirație anglo-saxonă și chiar unele sisteme de drept civil acordă o libertate de testare mult mai mare decât dreptul român, uneori fără niciun regim de rezervă. Potrivit Regulamentului (UE) nr. 650/2012, o persoană poate alege o astfel de lege a naționalității ca lege aplicabilă întregii succesiuni. De exemplu, un cetățean britanic sau american care trăiește în România ar putea fi tentat să aleagă dreptul englez sau dreptul statului american de domiciliu pentru a lăsa imobilele din România exclusiv soțului sau unui beneficiar non-familial.

Totuși, apar mai multe avertismente importante:

• Regulamentul permite statelor membre să refuze aplicarea dispozițiilor unei legi străine care sunt în mod vădit incompatibile cu ordinea publică a statului respectiv. Se poate argumenta că, în cazurile în care toate legăturile familiale și economice sunt în România, o dezmoștenire totală a copiilor sau a soțului ar putea fi considerată contrară ordinii publice, cel puțin în ceea ce privește imobilele situate în România.
• Chiar dacă legea străină se aplică succesiunii ca întreg, regimul drepturilor reale asupra imobilelor din România și funcționarea cărții funciare rămân guvernate de dreptul român. Structuri prea „exotice” (de exemplu, trusturi discreționare fără cote determinate) pot întâmpina obstacole practice la înscrierea în cartea funciară.
• Moștenitorii pot introduce acțiuni în România bazate atât pe Regulament, cât și pe ordine publică, pentru a revendica cel puțin o parte din patrimoniu, în special când sunt vulnerabili (copii minori, soț fără resurse proprii).

Practica este încă în evoluție, iar fiecare caz trebuie apreciat în concret. Ca premisă de planificare prudentă, este rezonabil să se pornească de la ideea că membrii apropiați ai familiei, cu legături reale cu România, vor continua să beneficieze de un anumit nivel de protecție, iar planul succesoral trebuie construit pornind de la această realitate, nu ignorând-o.

4. Dezmoștenirea și limitele ei

Dreptul român permite dezmoștenirea unuia sau mai multor moștenitori legali prin testament, total sau parțial. Totuși, dezmoștenirea nu poate afecta rezerva moștenitorilor rezervatari. De exemplu:

• un copil poate fi dezmoștenit numai în ceea ce privește cotitatea disponibilă; rezerva sa trebuie respectată, în afară de cazurile limitative de nedemnitate succesorală (de exemplu, infracțiuni grave împotriva defunctului);
• soțul supraviețuitor poate fi lipsit de partea care depășește rezerva, dar nu poate fi exclus integral din moștenire atunci când este moștenitor rezervatar; și
• părinții, ca ascendenți privilegiați, au la rândul lor o rezervă, atâta vreme cât sunt chemați la moștenire în concret.

Atunci când testamentul sau donațiile depășesc cotitatea disponibilă, moștenitorii rezervatari pot introduce acțiune în reductiune, ce poate afecta atât beneficiarii români, cât și pe cei străini, precum și bunurile situate în România.

Recomandări practice de redactare și clauze uzuale

1. Pornirea de la o strategie clară de drept internațional privat

Orice persoană cu active în România și legături cu alte state ar trebui să își pună, în primul rând, întrebarea: ce lege doresc să guverneze succesiunea mea? Opțiunile tipice sunt:

• legea română (pentru românii sau străinii care doresc să alinieze succesiunea bunurilor românești și a celorlalte bunuri UE cu viața lor în România);
• legea altei naționalități (de exemplu, un cetățean german, francez sau italian care vrea să aplice dreptul național propriu tuturor bunurilor); sau
• nicio alegere expresă, lăsând determinarea legii aplicabile la criteriul reședinței obișnuite la data decesului.

În majoritatea cazurilor transfrontaliere, este recomandabil să se insereze în testament o clauză expresă de alegere a legii, care să se refere în mod clar la art. 22 din Regulament și să precizeze că această alegere vizează succesiunea ca întreg. Acest lucru ajută notarii și instanțele să evite analize îndelungate de drept internațional privat exact într-un moment delicat pentru familie.

2. O structură „prietenoasă cu România” pentru imobile

În ceea ce privește imobilele situate în România, câteva considerente practice ar trebui să influențeze redactarea:

• Evitați structurile testamentare excesiv de sofisticate (de tip trust) pentru imobile, dacă nu sunteți pregătiți pentru pași suplimentari în instanță și în fața registrelor. Dreptul român nu recunoaște trustul în sensul dreptului anglo-saxon, iar înscrierea în cartea funciară necesită titulari de drepturi reali, cu cote precise.
• Utilizați dispoziții clare și simple, de tipul „Las apartamentul meu situat în București, identificat în cartea funciară nr. [•], fiicei mele [nume]”, combinate cu o împărțire globală a celorlalte bunuri.
• Corelați cu regimul matrimonial: dacă imobilul face parte din comunitatea matrimonială, numai cota defunctului (de regulă, 1/2) intră în masă succesorală. Testamentul ar trebui să menționeze această realitate și să nu pretindă să dispună de cota soțului.
• Planificați indiviziunea între moștenitori: dacă mai mulți moștenitori primesc același bun, luați în considerare inserarea unor instrucțiuni privind vânzarea și împărțirea prețului sau a unor mecanisme de „buy-out” între frați, pentru a evita litigii de partaj.

3. Clauze uzuale în testamentele cu active românești

Deși fiecare plan succesoral este unic, o serie de clauze apar frecvent în practică și sunt deosebit de utile când apar active în România:

• Clauza de alegere a legii: „În temeiul art. 22 din Regulamentul (UE) nr. 650/2012, aleg ca întreaga mea succesiune să fie guvernată de legea [statului a cărui cetățenie o am].”
• Clauza de coordonare a mai multor testamente: o mențiune că prezentul testament completează, și nu revocă, un testament întocmit în alt stat, cu excepția cazurilor de contradicție expresă; sau, dimpotrivă, o revocare expresă a tuturor testamentelor anterioare, dacă se dorește „resetarea” planului.
• Clauza privind localizarea activelor: o enumerare neexhaustivă a principalelor active din România (imobile, conturi bancare, participații), cu elemente de identificare (numere de carte funciară, IBAN, CUI-ul societăților) pentru a ajuta moștenitorii și notarul.
• Legate particulare de imobile românești: dispoziții prin care anumite imobile sunt atribuite unor moștenitori anume (de exemplu, „Las casa de vacanță din [•] fiului meu [•]”), eventual combinate cu mecanisme de egalizare prin alte bunuri.
• Clauze privind puterile executorului testamentar: în măsura în care legea aplicabilă recunoaște executori, se pot acorda puteri explicite de reprezentare în fața notarilor români, de semnare a actelor de vânzare, de îndeplinire a formalităților de carte funciară etc., cu respectarea normelor interne.
• Clauze de substituție: prevederi care acoperă scenariul în care un legatar predecedează sau renunță, indicând dacă descendenții acestuia îi vor lua locul sau partea sa revine altor beneficiari.

4. Limba, forma și păstrarea testamentului

Pentru testamentele notariale românești, limba este româna, iar actul se păstrează la notar și se înscrie în Registrul național de evidență a liberalităților. Pentru testamentele străine:

• este, de regulă, recomandabil ca testamentul să fie redactat în limba sistemului de drept relevant, asigurând totodată posibilitatea de a fi tradus ușor în română;
• originalele ar trebui păstrate astfel încât moștenitorii să le poată identifica rapid (de exemplu, la un notar, solicitor sau într-un registru special de testamente);
• testatorul ar trebui să informeze cel puțin o persoană de încredere și, ideal, beneficiarii principali, despre existența și locul în care se află testamentele.

Testamentele bilingve (de exemplu, română–engleză) sunt posibile, dar necesită o atenție deosebită pentru a evita contradicțiile între versiuni. De regulă, se stabilește expres care versiune prevalează în caz de divergență, iar documentul este revizuit de avocați familiarizați cu ambele sisteme juridice.

5. Planificarea pentru minori, persoane vulnerabile și guvernanța familială

Atunci când moștenitorii includ minori, persoane cu dizabilități sau membri ai familiei stabiliți departe de România, planul succesoral ar trebui să vizeze nu doar distribuția bunurilor, ci și guvernanța acestora:

• numirea unor tutori sau curatori pentru copiii minori, în conformitate atât cu legea reședinței obișnuite, cât și cu normele române;
• folosirea unor legate condiționate sau a unor structuri administrative (acolo unde legea le recunoaște) astfel încât bunurile românești să fie gestionate de un adult capabil până când moștenitorul atinge o anumită vârstă;
• instrucțiuni privind păstrarea sau vânzarea imobilelor din România (de exemplu, obligația de a păstra o casă de familie ca loc de întâlnire până la o anumită dată, cu posibilitatea vânzării ulterioare doar prin votul unei majorități calificate a moștenitorilor);
• stabilirea unor mecanisme de soluționare a disputelor (mediere, alegerea forului competent) pentru conflictele dintre moștenitori, în special cele privind imobilele din România.

6. Coordonarea planului succesoral cu transferurile inter vivos

Mulți români din diaspora și proprietari străini recurg la donații în timpul vieții pentru imobilele din România, fie pentru a „sări” o generație, fie pentru a reduce complexitatea succesiunii. Deși uneori aceasta este o strategie eficientă, ea trebuie totuși coordonată cu planificarea succesorală, deoarece:

• donațiile pot fi raportate și luate în calcul la stabilirea rezervei succesorale, ceea ce poate readuce în discuție valoarea lor cu ocazia succesiunii;
• donațiile făcute fără protecții adecvate (de exemplu, fără uzufruct viager sau fără clauze de întreținere) pot lăsa donatorul într-o poziție vulnerabilă dacă relațiile familiale se deteriorează.

Transferurile bine structurate în timpul vieții pot completa un plan succesoral, dar nu îl înlocuiesc. Consultanța juridică ar trebui să acopere atât consecințele civile (inclusiv raportul donațiilor și rezerva), cât și eventualele efecte fiscale și de raportare, atât în România, cât și în statul de reședință.

Concluzii

Planificarea succesiunii pentru activele românești într-un context transfrontalier nu mai este o preocupare marginală. Pentru românii din diaspora și pentru cetățenii străini, imobilele și investițiile din România pot reprezenta o parte importantă a patrimoniului și a identității de familie. Fără un plan specific, aceste active sunt, de multe ori, exact cele care generează cele mai mari blocaje, întârzieri și costuri după deces.

Un plan solid ar trebui să:

• țină cont de Regulamentul (UE) nr. 650/2012, inclusiv de posibilitatea de a alege legea națională și de rolul reședinței obișnuite;
• respecte sau gestioneze în mod conștient rezerva succesorală și drepturile soțului, copiilor și părinților, astfel cum le reglementează dreptul român;
• coordoneze testamentele românești și străine, evitând revocările accidentale și contradicțiile;
• abordeze practic procedura succesorală română, înscrierea în cartea funciară și cerințele notariale; și
• reflecte dynamica familială, vulnerabilitățile și obiectivele pe termen lung, nu doar regulile formale.

Testamentele bine redactate, comunicarea deschisă în familie și consultanța juridică la momentul potrivit pot preveni scenariul frecvent în care moștenitori din trei țări se judecă ani de zile pentru un apartament din România care ar fi putut fi transmis fără probleme cu puțină previziune.

Surse orientative și lecturi suplimentare

• Regulamentul (UE) nr. 650/2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni, precum și privind crearea unui certificat european de moștenitor
• Comisia Europeană – Planificarea moștenirii în context transfrontalier
• Portalul european e-Justice – Succesiune și rezervă succesorală în România
• Consiliul Notariatelor din Uniunea Europeană – Succesiuni în Europa: România
• European Land Registry Association – Ghid privind succesiunile transfrontaliere (aspecte de carte funciară)
• Maglas – articole juridice privind succesiunile internaționale și dreptul internațional privat
• The Romanian Lawyers – Inheritance in Romania: succesiune, fiscalitate și navigarea dreptului român