Rezidența fiscală în România și veniturile de sursă românească pentru nerezidenți și diaspora

• români care lucrează sau locuiesc în străinătate (diaspora), dar au rămas cu domiciliul, proprietăți sau alte legături în România;
• cetățeni străini care obțin venituri din România (salarii, chirii, dividende, activități independente, servicii digitale etc.).

Vom analiza criteriile de rezidență fiscală conform Codului fiscal și ghidurilor ANAF, regulile privind veniturile cu sursă în România, rolul convențiilor de evitare a dublei impuneri (model OECD) în protejarea nerezidenților, practica administrativă a ANAF în materie de rezidență și câteva scenarii concrete: remote workers, administratori transfrontalieri și digital nomads care dețin proprietăți în România.

Criterii pentru rezidența fiscală în România

Regimul de impozitare al unei persoane fizice depinde de statutul de rezident sau nerezident. Rezidenții fiscali în România datorează, în principiu, impozit pentru veniturile mondiale, în timp ce nerezidenții datorează impozit doar pentru veniturile cu sursă în România. Codul fiscal și ghidurile ANAF stabilesc criteriile pentru a determina dacă o persoană este rezidentă sau nu.

Rezidență fiscală potrivit legislației interne

Conform Codului fiscal și ghidului ANAF privind rezidența fiscală, o persoană fizică este, în esență, considerată rezidentă fiscal în România dacă îndeplinește unul dintre următoarele criterii principale:

• are domiciliul în România, potrivit legislației civile (mențiunea din actul de identitate);
• are centrul intereselor vitale în România (legături personale și economice mai puternice în România decât în alt stat);
• se află fizic în România pentru o perioadă sau perioade care depășesc în total 183 de zile pe parcursul oricărui interval de 12 luni consecutive;
• este funcționar sau angajat al statului român în străinătate (ambasade, consulate, instituții publice).

Ghidul ANAF privind rezidența fiscală detaliază aceste criterii și explică, de exemplu, că o persoană care pleacă din România și intenționează să locuiască în alt stat mai mult de 183 de zile trebuie să completeze „Chestionarul pentru stabilirea rezidenței fiscale la plecarea din România”, iar persoana care vine în România pe perioadă îndelungată completează chestionarul la sosire. În lipsa acestor formulare, ANAF poate prezuma în continuare rezidența în România, cu consecința impozitării veniturilor mondiale.

Regula celor 183 de zile

Criteriul de prezență fizică este cel mai cunoscut: dacă o persoană se află în România mai mult de 183 de zile într-un interval de 12 luni consecutive, poate fi considerată rezidentă fiscal. Important este că nu se raportează la un an calendaristic strict, ci la orice interval de 12 luni. În practică, ANAF verifică trecerile de frontieră și, odată depășit pragul, persoana este invitată să completeze chestionarul de rezidență fiscală.

Potrivit materialelor ANAF și anunțurilor oficiale, chestionarele pentru stabilirea rezidenței se pot depune atât fizic, cât și electronic, inclusiv prin portalul e-guvernare. Termenul de depunere este, de regulă, de 30 de zile de la împlinirea termenului de 183 de zile de prezență în România pentru persoanele care sosesc, iar pentru cei care pleacă, chestionarul se depune înainte de părăsirea țării sau într-un termen prevăzut expres în ghid. Nerespectarea termenelor nu anulează însă obligația de impozitare, ci doar complică dialogul cu ANAF.

Centrul intereselor vitale

Centrul intereselor vitale este un criteriu mai puțin intuitiv, dar extrem de important în practică, mai ales pentru românii care locuiesc „jumătate-jumătate” între România și alt stat sau care au familie rămasă în România. ANAF și doctrina fiscală explică faptul că trebuie analizate atât legăturile personale, cât și cele economice:

• legături personale: locul unde trăiește familia (soț/soție, copii), unde sunt înscriși copiii la școală, unde se află cercul principal de prieteni, unde persoana este implicată în comunitate;
• legături economice: locul principal de desfășurare a activității profesionale, sediul principal al afacerilor, deținerea de proprietăți imobiliare, conturi bancare, investiții, credite, polițe de asigurare.

Chiar dacă o persoană se află sub pragul celor 183 de zile într-un an, ANAF poate argumenta că rezidența fiscală rămâne în România dacă, în ansamblu, legăturile personale și economice sunt mai puternice aici. În oglindă, pentru românii din diaspora, demonstrarea mutării centrului intereselor vitale în statul de destinație (locuință principală, familie mutată, contract de muncă acolo etc.) este esențială pentru a susține că nu mai sunt rezidenți fiscali români.

Convenție de evitare a dublei impuneri și reguli de tip „tie-breaker”

Este posibil ca o persoană să îndeplinească, simultan, criteriile de rezidență fiscală atât în România, cât și într-un alt stat (de exemplu, statul unde lucrează în diaspora). În acest caz, intră în joc convenția de evitare a dublei impuneri dintre România și statul respectiv. Majoritatea acestor convenții urmează structura Modelului de Convenție OECD și conțin reguli de „tie-breaker” (clauze de departajare a rezidenței) în articolul privind rezidența.

În varianta tipică inspirată din Modelul OECD, ordinea criteriilor de departajare este următoarea:

1. statul unde persoana are o locuință permanentă la dispoziție;
2. dacă există locuință permanentă în ambele state, statul cu care legăturile personale și economice sunt mai strânse (centrul intereselor vitale);
3. dacă nu se poate determina centrul intereselor vitale sau nu există locuință permanentă, statul în care persoana are reședința obișnuită (habitual abode), adică unde locuiește de obicei, analizând frecvența și regularitatea șederilor;
4. dacă persoana are reședință obișnuită în ambele state sau în niciunul, statul a cărui cetățenie o deține persoana;
5. dacă nici criteriul cetățeniei nu rezolvă situația (de exemplu, dublă cetățenie), autoritățile fiscale ale celor două state stabilesc rezidența prin procedura amiabilă prevăzută în convenție.

Comentariile la Modelul OECD, actualizate periodic, dezvoltă aceste criterii și explică noțiuni precum „locuință permanentă” sau „reședință obișnuită”, inclusiv situații în care o locuință este închiriată altcuiva, dar poate fi totuși considerată la dispoziția proprietarului. Convențiile de evitare a dublei impuneri la care România este parte urmează, în linii mari, aceste reguli, cu particularități de la tratat la tratat.

Diaspora: plecare temporară versus definitivă

Pentru românii care pleacă la muncă sau studii în străinătate, întrebarea practică este: „Mai sunt rezident fiscal în România sau nu?” Din perspectiva ANAF, simplul fapt că lucrați în alt stat nu înseamnă automat renunțarea la rezidența fiscală română. Cheia este să demonstrați, cu documente, că regimul fiscal principal s-a mutat în statul de destinație și că veniturile principale sunt impozitate acolo.

De regulă, pentru a susține nerezidența în România, sunt utile următoarele elemente:

• completarea și depunerea chestionarului de rezidență fiscală la plecarea din România, cu atașarea documentelor cerute (contract de muncă în străinătate, contract de închiriere sau dovada proprietății unei locuințe în noul stat, certificatul de rezidență fiscală emis de autoritatea străină etc.);
• obținerea și prezentarea la ANAF a certificatului de rezidență fiscală emis de statul de destinație, conform art. 230 din Codul fiscal, atunci când doriți aplicarea convenției de evitare a dublei impuneri;
• documentarea faptului că centrul intereselor vitale nu mai este în România (familia mutată, închiderea sau reducerea activității economice în România, schimbarea reședinței obișnuite).

Dacă pașii nu sunt parcurși, există riscul ca ANAF să continue să considere persoana ca rezidentă fiscal în România, ceea ce poate genera impozitare asupra veniturilor mondiale și obligații de declarare suplimentare (declarația unică), chiar dacă persoana plătește deja impozit în alt stat.

Ce înseamnă venit cu sursă în România

Diferența fundamentală între rezidenți și nerezidenți este că primii sunt impozitați, în principiu, pentru veniturile mondiale, în timp ce nerezidenții datorează impozit în România doar pentru veniturile cu sursă în România. Codul fiscal conține o enumerare expresă a veniturilor considerate ca având sursă românească, atât pentru persoane fizice (art. 115), cât și pentru nerezidenți în general (art. 223 – Titlul VI).

Categorii principale de venituri cu sursă în România

Articolele dedicate veniturilor impozabile obținute din România menționează, de regulă, următoarele tipuri de venituri ca având sursă românească, indiferent dacă sunt încasate în România sau în străinătate:

• dividende plătite de un rezident român (societate românească);
• dobânzi plătite de un rezident sau de un nerezident printr-un sediu permanent din România, dacă dobânda este cheltuiala acelui sediu permanent;
• redevențe plătite de un rezident sau de un sediu permanent din România;
• comisioane de la rezidenți sau de la sedii permanente din România;
• remunerații pentru activități sportive sau de divertisment desfășurate efectiv în România (artiști, sportivi, trupe etc.);
• venituri din servicii de management sau consultanță, atunci când plătitorul este un rezident sau un sediu permanent din România;
• remunerații ale persoanelor juridice străine în calitate de administratori, fondatori sau membri ai consiliilor de administrație ale societăților românești;
• venituri din servicii prestate efectiv în România (cu excepția transportului internațional și a serviciilor accesorii acestuia);
• venituri din profesii independente desfășurate în România (medici, avocați, ingineri, arhitecți, auditori, freelanceri), chiar dacă perioada este sub 183 de zile, atunci când nu se ajunge la un sediu permanent, dar Codul fiscal le tratează ca venituri de sursă românească;
• venituri din premii și jocuri de noroc organizate în România;
• venituri din lichidarea sau reducerea capitalului social al unei societăți românești.

În plus, Codul fiscal tratează distinct anumite venituri obținute de persoane fizice nerezidente din închirierea sau vânzarea de proprietăți imobiliare în România și din transferul de titluri de participare la societăți românești. Aceste venituri au, în mod evident, sursă românească, iar impozitarea lor se face fie prin reținere la sursă, fie prin autoimpunere, în funcție de categoria de venit și de aplicarea sau nu a unui tratat de evitare a dublei impuneri.

Chirii și alte venituri din proprietăți imobiliare în România

Proprietățile imobiliare se leagă întotdeauna de statul unde sunt situate. Atât Codul fiscal, cât și convențiile de evitare a dublei impuneri prevăd, în mod constant, că veniturile din închirierea sau vânzarea unui imobil sunt impozabile în statul unde este situat imobilul. În consecință, un nerezident (fie român din diaspora, fie străin) care obține chirii dintr-un apartament sau casă în România va datora impozit pe acest venit în România, indiferent unde locuiește efectiv.

Practica arată că nerezidenții persoane fizice care obțin chirii în România trebuie, în general, să:

• înregistreze contractul de închiriere la ANAF, printr-un reprezentant sau direct, în termenul legal;
• declare venitul și să plătească impozitul pe venit (și, după caz, contribuția de asigurări sociale de sănătate) conform regulilor aplicabile veniturilor din chirii; în multe situații, regimul este similar cu cel al rezidenților, dar cu particularități de raportare;
• verifice dacă tratatul de evitare a dublei impuneri cu statul lor de rezidență prevede credit fiscal pentru impozitul plătit în România, pentru a evita dubla impozitare asupra aceluiași venit.

Salarii și alte venituri din muncă

În cazul salariilor și al altor venituri de natură similară, se disting două aspecte:

• locul unde munca este efectiv prestată (work where rule);
• angajatorul (român sau străin) și existența sau nu a unui sediu permanent în România.

În general, Codul fiscal și convențiile de evitare a dublei impuneri prevăd că un salariu este impozabil în statul în care munca este efectiv prestată. Astfel, un cetățean străin care lucrează fizic în România pentru un angajator român va fi, de regulă, impozitat aici pentru salariul său. Dacă angajatorul este străin, dar persoana lucrează de facto din România (de exemplu, remote pentru o firmă IT din alt stat), apar întrebări suplimentare privind existența unui eventual sediu permanent al angajatorului străin, dar, pentru persoana fizică, venitul este, în principiu, considerat de sursă românească, în măsura în care munca este prestată din România.

Pentru diaspora, situația se inversează: un român care lucrează efectiv în alt stat, pentru un angajator local, va avea, de regulă, salariul impozitat în acel stat, chiar dacă păstrează domiciliul în România. Dacă însă ANAF consideră că persoana a rămas rezidentă fiscal în România, apare obligația de a declara și acest salariu în România, cu aplicarea convenției de evitare a dublei impuneri (credit fiscal sau scutire, după caz).

Dividende, dobânzi, freelanceri și servicii digitale

Alte categorii de venituri relevante pentru nerezidenți și diaspora sunt:

• Dividende plătite de societăți românești: sunt, în principiu, venituri cu sursă românească. Se aplică, de regulă, o cotă de impozit reținut la sursă, care poate fi redusă sau eliminată prin convenția de evitare a dublei impuneri dacă beneficiarul prezintă certificatul de rezidență fiscală din statul său;
• Dobânzi plătite de bănci românești sau de alte entități rezidente: sunt considerate venituri de sursă românească și se impozitează în România, cu posibilitatea aplicării cotelor reduse din tratate;
• Venituri din activități independente / freelancing (consultant, designer, programator etc.) desfășurate din România pentru clienți din străinătate: chiar dacă clientul este străin și plătește din alt stat, venitul poate fi considerat de sursă românească dacă activitatea este efectiv prestată din România; în plus, persoana este, de obicei, rezidentă fiscal în România dacă își are aici reședința și centrul intereselor vitale;
• Servicii digitale (creatori de conținut, platforme online, vânzare de cursuri) prestate de persoane din România către clienți internaționali: în măsura în care activitatea este desfășurată din România, veniturile sunt, în practică, tratate ca venituri de sursă românească.

În toate aceste cazuri, se pune problema aplicării convențiilor de evitare a dublei impuneri și a mecanismelor de credit fiscal în statul de rezidență, astfel încât același venit să nu fie impozitat integral de două ori.

Convențiile de evitare a dublei impuneri și protecția nerezidenților

România are încheiate convenții de evitare a dublei impuneri cu un număr important de state, majoritatea bazate pe Modelul OECD de Convenție privind impozitele pe venit și pe capital. Scopul lor este să evite ca același venit să fie impozitat integral de două ori și să stabilească reguli clare de alocare a dreptului de impunere între state.

Principalele mecanisme de protecție

La un nivel foarte practic, convențiile de evitare a dublei impuneri oferă, în general, următoarele protecții:

• stabilirea clară a statului care are prioritate la taxare pentru anumite tipuri de venituri (salarii, pensii, dividende, dobânzi, redevențe, venituri din proprietăți imobiliare, câștiguri de capital etc.);
• limitarea cotelor de impozit reținut la sursă pentru anumite venituri pasive (de exemplu, dividende, dobânzi, redevențe) sub nivelul cotelor interne, atunci când beneficiarul efectiv este rezident în celălalt stat;
• reguli de rezolvare a dublei rezidențe fiscale (tie-breaker) și mecanisme de procedură amiabilă între autoritățile fiscale ale celor două state;
• obligația statului de rezidență de a acorda credit fiscal sau de a scuti de impozit venitul care a fost impozitat în statul sursă, conform convenției.

De exemplu, un nerezident care primește dividende de la o societate românească poate beneficia de o cotă redusă de impozit (de regulă 5%, 10% sau chiar 0%, în funcție de tratat și de deținerea de acțiuni) față de cota standard prevăzută de Codul fiscal. Pentru a aplica această cotă redusă, plătitorul român trebuie însă să dețină un certificat de rezidență fiscală valabil pentru anul în care se plătesc dividendele, emis de autoritatea fiscală a statului de rezidență al beneficiarului.

Certificatul de rezidență fiscală și art. 230 Cod fiscal

Codul fiscal român, prin art. 230, impune prezentarea certificatului de rezidență fiscală pentru aplicarea prevederilor convențiilor de evitare a dublei impuneri. În lipsa acestui document, plătitorul român este, în principiu, obligat să aplice regimul intern (cotele interne de impozit, fără reducerile din tratat). Certificatul trebuie să fie original sau copie legalizată, însoțit de traducere autorizată în limba română, și să fie valabil pentru perioada în care se realizează venitul.

Din perspectiva nerezidenților și a diasporei, este esențial să înțelegeți că:

• beneficiile convențiilor nu se aplică automat; trebuie să le „invocați” prin furnizarea certificatului de rezidență fiscală și a altor documente cerute de ANAF sau de plătitorul român;
• în cazul veniturilor de tip chirii, dividende, dobânzi sau consultanță, prezentarea certificatului poate reduce considerabil impozitul reținut la sursă în România;
• în cazul românilor care au devenit rezidenți fiscali în alt stat, certificatul emis de statul de destinație este un instrument central pentru a dovedi schimbarea rezidenței și pentru a evita dubla impunere.

Modelul de Convenție OECD și comentariile aferente

Deși nu este un act direct aplicabil contribuabililor, Modelul de Convenție OECD și comentariile aferente lui sunt folosite pe scară largă de administrațiile fiscale și de instanțe pentru interpretarea convențiilor bilaterale. Versiunile recente ale Modelului au adus clarificări importante privind noțiunile de „locuință permanentă”, „reședință obișnuită” și „beneficiar efectiv”, precum și privind combaterea abuzului de tratat.

În practica românească, atunci când un tratat urmează îndeaproape Modelul OECD, argumentele din comentarii pot fi folosite pentru a susține, de exemplu, că:

• locuința permanentă nu înseamnă neapărat locuință proprietate personală; poate fi și o locuință închiriată, atâta timp cât persoana are acces continuu la ea;
• reședința obișnuită se analizează în funcție de frecvența, durata și regularitatea șederilor, nu doar prin numărarea zilelor într-un an;
• centrele intereselor vitale includ atât legături personale, cât și economice, ceea ce este relevant pentru românii care lucrează în străinătate, dar mențin afaceri sau proprietăți semnificative în România.

Practica administrativă și litigii cu ANAF privind rezidența fiscală

În ultimii ani, ANAF a acordat o atenție tot mai mare problemelor de rezidență fiscală, în special în contextul mobilității crescute a persoanelor fizice și al fluxurilor de venituri digitale. Ghidurile actualizate, materialele informative și comunicatele oficiale insistă pe obligația de a completa chestionarele de rezidență la sosire și la plecare și pe necesitatea de a documenta rezidența prin certificate emise de alte state.

Focalizarea pe chestionarele de rezidență

ANAF a precizat, inclusiv prin comunicate, că persoanele fizice care sosesc sau pleacă din România pentru perioade mai mari de 183 de zile într-un interval de 12 luni trebuie să depună chestionarele de stabilire a rezidenței fiscale. Formularele pot fi descărcate de pe site-ul ANAF și se pot depune atât fizic, cât și electronic. Ghidurile enumerate de ANAF și de Ministerul Finanțelor descriu documentele care trebuie atașate (copii de pașaport, contracte de muncă, contracte de închiriere, certificate de rezidență fiscală străine etc.).

În lipsa chestionarelor sau a documentelor, ANAF poate considera că persoana rămâne rezidentă fiscal în România sau poate refuza aplicarea tratatului de evitare a dublei impuneri, până la clarificarea situației. De aici apar, în practică, numeroase discuții și contestații, mai ales pentru românii care au emigrat fără să parcurgă procedurile fiscale la plecare.

Reîncadrarea rezidenței și impozitarea veniturilor mondiale

O sursă frecventă de litigii este situația în care ANAF consideră că o persoană a rămas rezidentă fiscal în România, deși aceasta se consideră rezidentă în alt stat. Dacă pe baza informațiilor de la frontieră, a chestionarelor (sau a lipsei lor) și a altor date (proprietăți, conturi bancare, afaceri) ANAF concluzionează că persoana este rezidentă, poate solicita impozit pe veniturile mondiale, inclusiv pe salariile și veniturile obținute în străinătate.

În astfel de situații, contribuabilul are la dispoziție:

• procedura administrativă de contestație împotriva deciziilor de impunere, în termenul general de 45 de zile de la comunicare, conform Codului de procedură fiscală;
• argumente bazate pe convenția de evitare a dublei impuneri (inclusiv clauzele de tie-breaker) și pe certificatul de rezidență fiscală emis de alt stat;
• posibilitatea de a sesiza instanțele de contencios administrativ dacă decizia pe contestație rămâne nefavorabilă.

Jurisprudența românească arată că, în multe cazuri, instanțele sunt dispuse să analizeze nu doar formalismul (lipsa unor formulare sau mențiuni), ci și realitatea situației de fapt: unde locuiește efectiv persoana, unde își desfășoară activitatea, unde își are familia, ce prevede convenția relevantă.

Riscuri pentru diaspora și pentru străinii cu activități în România

Principalele riscuri în materie de rezidență și venituri de sursă românească sunt:

• impozitarea retroactivă a veniturilor mondiale în România, dacă ANAF consideră că persoana a rămas rezidentă, plus dobânzi și penalități de întârziere;
• dublă impunere, dacă tratatul de evitare a dublei impuneri nu este invocat corect sau la timp (de exemplu, lipsa certificatului de rezidență fiscală din celălalt stat);
• în cazul străinilor, reîncadrarea unei activități ca fiind desfășurată printr-un sediu permanent în România, cu consecința unei impozitări mai extinse asupra veniturilor legate de acel sediu;
• clasificarea greșită a unor venituri ca fiind de sursă românească sau nu, ceea ce poate afecta aplicarea cotelor de impozit și a obligațiilor de reținere la sursă.

Gestionarea proactivă a rezidenței fiscale (prin chestionare, certificate, consultanță de specialitate) și documentarea atentă a veniturilor și a tratatelor aplicabile sunt esențiale pentru a limita aceste riscuri.

Exemple practice: remote workers, administratori transfrontalieri și digital nomads cu proprietăți în România

În continuare, propunem câteva scenarii practice pentru a ilustra cum se îmbină regulile de rezidență, sursa veniturilor, convențiile de evitare a dublei impuneri și practica ANAF.

Exemplul 1: român care lucrează remote în IT din alt stat UE

Andrei este cetățean român, cu domiciliul în România, dar locuiește și lucrează de doi ani în Germania ca software developer. Are contract de muncă german, plătește impozit pe salariu în Germania și este înscris în sistemul de asigurări sociale german. În România deține un apartament pe care îl folosește doar la vizite scurte (2–3 săptămâni pe an) și un cont bancar.

În acest caz:

• din perspectiva Germaniei, Andrei este, în mod clar, rezident fiscal;
• din perspectiva României, are în continuare domiciliul aici, dar centrul intereselor vitale pare să se fi mutat în Germania (loc de muncă, reședință obișnuită, eventual familie);
• în convenția România–Germania, se aplică regula de tie-breaker: dacă locuința permanentă și centrul intereselor vitale sunt în Germania, Andrei va fi considerat rezident al Germaniei pentru scopurile tratatului;
• dacă Andrei completează chestionarul ANAF la plecare și prezintă certificatul de rezidență fiscală german, ANAF poate recunoaște nerezidența lui în România pentru viitor, impozitându-l aici doar pentru eventualele venituri de sursă românească (de exemplu, chirii, dacă ar închiria apartamentul).

În lipsa acestor demersuri, există riscul ca ANAF să considere în continuare că Andrei este rezident român (pe criteriul domiciliului) și să îi solicite declarații privind veniturile mondiale, lăsându-l să invoce ulterior tratatul pentru a evita dubla impunere.

Exemplul 2: străin care lucrează remote din România pentru un angajator nerezident

Maria este cetățeană franceză, angajată a unei companii IT din Franța, dar lucrează remote din București de un an, unde a închiriat un apartament. Stă în România aproximativ 10 luni pe an, având restul timpului în Franța sau în alte țări.

În acest caz:

• din perspectiva României, Maria depășește pragul de 183 de zile și are reședința obișnuită aici; în plus, centrul ei al intereselor vitale pare să fie în România pentru perioada respectivă (locuință, viață de zi cu zi);
• ANAF îi va cere completarea chestionarului de rezidență la sosire și, cel mai probabil, o va considera rezident fiscal în România pentru perioada analizată, impozitând salariul pentru munca prestată de pe teritoriul României;
• Franța o poate considera, în continuare, rezidentă fiscal pe baza propriilor criterii; dacă apare dublă rezidență, tratatul România–Franța va fi folosit pentru a stabili statul de rezidență final (tie-breaker);
• în funcție de rezultat, unul dintre state va acorda credit fiscal pentru impozitul plătit în celălalt stat.

În practică, astfel de situații necesită coordonare între angajator (care poate avea obligații legate de un potențial sediu permanent în România) și Maria însăși, care trebuie să gestioneze dosarul de rezidență și impozitare în ambele state.

Exemplul 3: administrator nerezident într-o societate românească

John este cetățean britanic, rezident fiscal în Regatul Unit, și este membru în consiliul de administrație al unei societăți românești. Primește remunerații pentru această calitate (director fees) plătite de societatea românească, dar nu are altă activitate în România.

Codul fiscal consideră astfel de remunerații drept venituri cu sursă în România. Prin urmare, societatea românească trebuie, în principiu, să rețină impozit la sursă asupra acestor venituri, conform titlului privind impozitul pe veniturile nerezidenților. Totuși, convenția de evitare a dublei impuneri dintre România și Regatul Unit poate prevedea cote reduse de impozit sau chiar dreptul exclusiv de impunere în statul de rezidență, în anumite condiții.

Dacă John prezintă un certificat de rezidență fiscală britanic valabil, societatea românească poate aplica prevederile tratatului și reține un impozit mai mic sau deloc, urmând ca venitul să fie impozitat în Regatul Unit. Fără certificat, se aplică regimul intern, ceea ce poate conduce la o impozitare mai ridicată și la necesitatea ca John să solicite ulterior credit fiscal în Regatul Unit.

Exemplul 4: digital nomad român cu proprietate în România

Ana este cetățean român, freelancer în marketing digital, care călătorește constant și petrece aproximativ câte 4–5 luni pe an în diverse țări. Nu stă nicăieri mai mult de 183 de zile pe parcursul unui an, dar își păstrează apartamentul din Cluj-Napoca, unde revine periodic. De acolo lucrează uneori remote pentru clienți din SUA și UE.

În acest caz, analiza poate fi complexă:

• dacă niciun alt stat nu o consideră rezidentă fiscală (pentru că nu stă suficient de mult), România poate argumenta că rămâne statul de rezidență, pe baza domiciliului și a centrului intereselor vitale (locuința permanentă disponibilă în Cluj, legături personale și economice);
• veniturile din freelancing obținute de Ana, atunci când activitatea este prestată în fapt din România, vor fi văzute ca venituri impozabile în România, în calitate de rezident sau cel puțin de persoană care obține venituri de sursă românească;
• dacă Ana ar închiria apartamentul din Cluj, veniturile din chirii ar fi, în orice caz, de sursă românească și impozabile în România, indiferent unde se află ea fizic.

În lipsa unei strategii clare de rezidență, digital nomads riscă să fie considerați rezidenți de mai multe state sau de niciun stat, ceea ce poate complica impozitarea și aplicarea tratatelor. Documentarea atentă a șederilor, consultanța fiscală internațională și, uneori, alegerea deliberată a unui stat de rezidență sunt esențiale.

Exemplul 5: român din diaspora cu pensie și dividende din România

Mihai este român stabilit de 15 ani în Canada, unde este rezident fiscal și primește o pensie canadiană. În România a rămas cu o pensie modestă de la sistemul public, precum și cu acțiuni la o societate listată, de la care primește dividende anual.

În acest caz:

• în măsura în care convenția România–Canada stabilește că pensiile publice sunt impozabile doar în statul sursă sau doar în statul de rezidență, este necesară verificarea articolului specific privind pensiile; în practică, pensiile publice și private pot avea tratamente diferite;
• dividendele de la societatea românească sunt clar venituri cu sursă în România și se supun impozitului reținut la sursă în România; tratatul poate reduce cota, dacă Mihai prezintă certificat de rezidență fiscală canadian;
• Canada, ca stat de rezidență, va aplica regulile sale interne privind creditul fiscal, pentru a evita dubla impozitare asupra dividendelor.

Important pentru Mihai este să se asigure că rezidența sa fiscală în Canada este recunoscută și de ANAF, prin prezentarea certificatului de rezidență, astfel încât să fie tratat ca nerezident în România, impozitat doar pentru veniturile de sursă românească.

Concluzii

Rezidența fiscală și noțiunea de venit cu sursă în România sunt elementele de bază ale impozitării transfrontaliere pentru românii din diaspora și pentru străinii care obțin venituri din România. Codul fiscal, ghidurile ANAF și convențiile de evitare a dublei impuneri formează un cadru complex, dar coerent, prin care se stabilește cine, unde și pentru ce plătește impozit.

Pentru a evita surprizele neplăcute (impozitări retroactive, dobânzi, penalități sau blocaje administrative), recomandarea practică este:

• să vă clarificați din timp statutul de rezident sau nerezident, completând chestionarele ANAF la sosire și la plecare și obținând certificate de rezidență fiscală din statul unde trăiți efectiv;
• să înțelegeți ce venituri sunt considerate de sursă românească și cum se impozitează (chirii, salarii, dividende, dobânzi, freelancing, servicii digitale);
• să verificați prevederile convenției de evitare a dublei impuneri aplicabile situației dvs. și să vă asigurați că prezentați la timp documentele necesare (certificat de rezidență, formulare specifice) pentru a beneficia de cote reduse sau scutiri;
• să apelați la consultanță specializată atunci când aveți situații complexe (dual residency, digital nomadism, activități independente în mai multe state) sau când primiți solicitări/decizii ANAF legate de rezidență și venituri de sursă românească.

Gestionată corect, relația cu două (sau mai multe) sisteme fiscale poate rămâne predictibilă și controlabilă, astfel încât să vă puteți concentra pe activitatea profesională și pe viața de zi cu zi, nu pe birocrație.

Surse și lecturi suplimentare

• Codul fiscal 2025 – art. 7 și definițiile relevante (rezidență, activitate independentă etc.)
• Codul fiscal 2025 – art. 223 privind veniturile impozabile obținute din România de nerezidenți
• Art. 115 Cod fiscal – venituri impozabile obținute din România (persoane fizice)
• Titlul VI Cod fiscal – impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți
• ANAF – Ghid privind stabilirea rezidenței fiscale a persoanelor fizice (ediția 2023)
• ANAF – Material informativ privind stabilirea rezidenței fiscale (termenul de 183 de zile și chestionarele aferente)
• Ministerul Finanțelor – Informații privind impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți
• OECD – 2025 Update to the OECD Model Tax Convention
• Analiză practică privind rezidența fiscală în România și implicațiile asupra veniturilor
• ANAF – Material informativ 2025 privind impozitarea nerezidenților (exemple de aplicare a art. 223 Cod fiscal)