Evaziunea fiscală în România și în plan internațional: definiție, pedepse, cauze de reducere și de nepedepsire (2025)

Evaziunea fiscală nu mai este demult doar un „sport național”, ci o infracțiune gravă, tratată ca formă de criminalitate economică și, în cazurile mari, de criminalitate organizată. În 2023, ANAF a identificat obligații fiscale nedeclarate de peste 10,6 miliarde lei doar în urma inspecțiilor la marii contribuabili și contribuabilii mijlocii, iar pierderea fiscală declarată a fost redusă cu aproximativ 4,8 miliarde lei prin controale și măsuri de conformare. La nivel internațional, OCDE estimează că evaziunea și frauda fiscală sunt strâns legate de alte forme de criminalitate financiară (corupție, spălare de bani), iar cooperarea între autorități este esențială pentru recuperarea prejudiciilor.

În România, „scheletul” normativ al infracțiunii de evaziune fiscală este Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, în forma profund modificată de Legea nr. 55/2021 și Legea nr. 126/2024. Această lege nu este o simplă anexă la Codul fiscal, ci un instrument penal de forță, care stabilește pedepse mari (în special pentru formele agravate) și, în același timp, oferă mecanisme de clemență: cauze de reducere a pedepsei și chiar cauze de nepedepsire dacă prejudiciul este acoperit integral în anumite condiții.

Articolul de față își propune să explice, într-o logică aplicată și orientată spre practică, cum funcționează în 2025 infracțiunea de evaziune fiscală în România, care sunt pedepsele reale la care se expun inculpații, ce înseamnă cauzele de reducere/nepedepsire din art. 10 și 10^1 din Legea nr. 241/2005 și cum se înscriu acestea în contextul european și internațional.

1. Cadrul legal național: Legea nr. 241/2005 și relația cu Codul fiscal și Codul penal

Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale (forma actualizată poate fi consultată pe Portalul Legislativ – https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/63590 – și în sintezele ANAF sau Lege5) incriminează o serie de conduite care urmăresc sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor fiscale. Ea funcționează alături de Codul penal (care reglementează infracțiuni generale precum înșelăciunea, delapidarea, falsul intelectual) și Codul fiscal (care stabilește ce venituri sunt impozabile, ce cheltuieli sunt deductibile etc.).

Nucleul incriminărilor se regăsește în articolele 8 și 9 din Legea nr. 241/2005:

• art. 8 – incriminează stabilirea cu rea-credință a impozitelor, taxelor sau contribuțiilor, prin declararea unor date nereale sau omisiunea declarării unor date, cu scopul de a se sustrage de la plata obligațiilor fiscale;
• art. 9 – enumeră fapte-tip de evaziune fiscală (ascunderea bunului sau a sursei impozabile, omisiunea evidențierii operațiunilor sau veniturilor, evidențierea de cheltuieli fictive, alterarea/distrugerea evidențelor contabile, evidențe contabile duble, sustragerea de la verificări, înstrăinarea bunurilor sechestrate etc.).

În urma modificărilor aduse prin Legea nr. 126/2024, pedepsele pentru formele tipice de evaziune fiscală au fost ridicate: pentru faptele de la art. 9 alin. (1) limitele pedepsei sunt, în prezent, între 7 și 15 ani închisoare în varianta de bază, cu majorări suplimentare dacă prejudiciul depășește anumite praguri (500.000 euro și 1.000.000 euro). Pentru faptele de la art. 8, limitele sunt între 3 și 10 ani închisoare, cu agravări similare pentru prejudicii mari.

Aceste limite ridicate au un impact direct în plan practic:

• influențează regimul arestării preventive (riscul de condamnare la pedeapsă mare justifică uneori arestarea, în aprecierea instanțelor);
• fac dificilă aplicarea unor pedepse cu suspendare în dosarele cu prejudicii mari;
• multiplică efectele asupra termenelor de prescripție (infracțiune cu maximum de peste 7 ani atrage prescripție mai lungă).

2. Ce înseamnă, în concret, evaziune fiscală: elemente constitutive și situații tipice

Dincolo de textele legale, în practică „evaziune fiscală” înseamnă trei lucruri esențiale:

1. există o obligație fiscală legală (impozit, TVA, contribuții) bine definită în legislație;
2. contribuabilul (persoană fizică sau juridică) se sustrage, prin acte sau omisiuni, de la declararea sau plata acestei obligații;
3. fapta este săvârșită „cu rea-credință”, adică în mod deliberat, nu din simplă eroare contabilă sau interpretare rezonabilă a legii.

Elementul material poate îmbrăca forme foarte variate. Legea enumeră câteva ipostaze tipice la art. 9, precum:

• ascunderea sursei impozabile (de exemplu, venituri în numerar neînregistrate în contabilitate);
• omisiunea evidențierii operațiunilor sau veniturilor în actele contabile;
• evidențierea în contabilitate a unor cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale (facturi fictive, contracte simulate);
• distrugerea sau ascunderea documentelor contabile ori a memoriilor aparatelor de marcat;
• ținerea de evidențe contabile duble;
• sustragerea de la verificări prin declararea fictivă a sediului sau a punctelor de lucru.

Nu orice neregulă contabilă este evaziune fiscală. Diferența o face, în principal, intenția: dacă o eroare rezultă din interpretarea rezonabilă a legislației fiscale sau dintr-o neglijență fără scop de fraudă, suntem în zona contravențională sau a răspunderii fiscale, nu penale. Dacă însă schema este construită pentru a ascunde venituri ori pentru a genera artificial cheltuieli și pierderi, cu scopul clar de a nu plăti impozitele datorate, se conturează evaziunea fiscală penală.

3. Pedepse și praguri de prejudiciu: când „se urcă” pedepsele

Legea nr. 241/2005 conține două niveluri de severitate:

• nivelul „de bază” – aplicabil atunci când prejudiciul este semnificativ, dar nu depășește anumite praguri;
• nivelul agravat – atunci când prejudiciul depășește praguri de 500.000 euro și 1.000.000 euro, în echivalent lei.

Conform formei actualizate a art. 9 alin. (2) și (3), adoptată prin Legea nr. 126/2024:

• dacă prejudiciul depășește 500.000 euro, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu 3 ani;
• dacă prejudiciul depășește 1.000.000 euro, limitele se majorează cu 5 ani, ceea ce poate duce, practic, la pedepse apropiate de maximul general prevăzut de Codul penal.

Aceste praguri transformă dosarele mari de evaziune în dosare cu risc ridicat pentru inculpați, cu pedepse care pot depăși cu mult 10 ani de închisoare și cu efecte directe asupra prescripției și a regimului de executare.

De asemenea, trebuie subliniat că Legea nr. 241/2005 permite tragerea la răspundere penală nu doar a persoanelor fizice (administratori, contabili, beneficiari reali), ci și a persoanelor juridice, conform regulilor generale ale Codului penal privind răspunderea penală a persoanei juridice. În caz de condamnare, pe lângă pedeapsa principală, instanța poate dispune confiscarea specială sau extinsă a bunurilor dobândite prin evaziune, interdicții de a exercita anumite activități, desființarea unor acte juridice, precum și atragerea răspunderii civile pentru prejudiciul cauzat bugetului.

4. Cauze de reducere a pedepsei și cauze de nepedepsire: art. 10 și 10¹ din Legea nr. 241/2005

Un element central în dosarele de evaziune fiscală îl reprezintă art. 10 și 10¹ din Legea nr. 241/2005, care instituie mecanisme de clemență legate de repararea prejudiciului. Legiuitorul a încercat, de-a lungul ultimilor ani, să găsească un echilibru între nevoia de a sancționa ferm evaziunea și interesul statului de a recupera efectiv prejudiciul. Rezultatul este un regim relativ complex, care a suferit multiple modificări și a fost supus controlului Curții Constituționale.

În forma actuală (după Legea nr. 55/2021 și Legea nr. 126/2024, în vigoare în 2025), art. 10 conține, în esență, următoarele reguli:

• Dacă, până la un anumit moment procesual (în prezent: până la primul termen de judecată sau într-un termen de 30 de zile de la finalizarea controlului, în funcție de forma de aplicare), prejudiciul cauzat prin infracțiunile de la art. 6¹, 8 și 9 este acoperit integral (inclusiv accesorii), limitele pedepsei se reduc la jumătate. Instanța poate coborî astfel sub minimul special, iar în anumite situații poate aplica doar amenda penală, chiar pentru fapte care, în mod normal, ar atrage închisoarea.
• Dacă prejudiciul cauzat și recuperat este de până la un anumit prag (de exemplu, până la 100.000 euro sau până la 1.000.000 euro, în echivalent lei, în funcție de textul aplicabil în timp), legea permite sau chiar obligă instanța să aplice numai pedeapsa amenzii, nu închisoare. În variantele anterioare, pentru prejudicii de până la 50.000 euro, amenda era obligatorie; pentru prejudicii între 50.000 și 100.000 euro, amenda era facultativă. După modificări, pragurile au fost ridicate, dar logica a rămas similară: cine plătește integral, poate spera la o sancțiune mult atenuată.
• Articolul 10¹ (în forma intrată temporar în vigoare prin Legea nr. 55/2021 și ulterior ajustată) prevedea chiar cauze de nepedepsire în cazul în care prejudiciul până la un anumit plafon este achitat integral, cu accesoriile stabilite de organul fiscal. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 101/2021, a declarat însă neconstituționale o serie de dispoziții din varianta inițială a legii, considerând că acestea afectau principiul egalității și al legalității incriminării.

Jurisprudența recentă a Înaltei Curți și a Curții Constituționale a clarificat, treptat, modul de aplicare a acestor dispoziții:

• Decizia Curții Constituționale nr. 867/2021 a declarat neconstituțională sintagma „cuantumul pretențiilor părții civile” din vechea redactare a art. 10 alin. (1), arătând că răspunderea penală nu poate depinde de modul în care partea civilă (de regulă ANAF) formulează pretențiile civile, ci de prejudiciul efectiv produs și de recuperarea lui.
• Decizia ÎCCJ nr. 66/2021 (complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept) a precizat că beneficiul art. 10 alin. (1¹) se aplică strict prejudiciului cauzat prin infracțiunea din dosar, nu și altor datorii fiscale ale inculpatului. Cu alte cuvinte, plata altor obligații fiscale restante nu poate fi folosită pentru a „acoperi” prejudiciul dintr-un dosar penal de evaziune.
• Decizia ÎCCJ nr. 69/2023 a clarificat raportul dintre art. 10 din Legea nr. 241/2005 și procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, subliniind că, atunci când inculpatul achită prejudiciul în condițiile art. 10, autoritatea fiscală nu mai poate emite ulterior decizii de impunere pentru aceleași sume identificare ca prejudiciu în dosarul penal.

În forma consolidată la mijlocul anului 2025, mecanismul poate fi sintetizat astfel (în linii mari, rezumând prevederile art. 10 și art. 10¹):

• dacă prejudiciul integral (plus dobânzi/penalități) este achitat foarte devreme, beneficiul este maxim: limitele de pedeapsă reduse la jumătate, posibilitatea aplicării doar a amenzii sau chiar nepedepsirea în raport cu anumite praguri;
• dacă prejudiciul este achitat mai târziu (dar înainte de pronunțarea hotărârii definitive), beneficiul există, dar este mai modest;
• dacă prejudiciul nu este achitat, nu se aplică niciuna dintre cauzele de reducere/nepedepsire – instanța va avea în vedere doar circumstanțele generale (art. 75–76 C. pen.).

În practică, aceste dispoziții transformă faza controlului fiscal și a urmăririi penale într-o „fereastră de oportunitate” pentru contribuabili: dacă își asumă plata prejudiciului, pot evita închisoarea sau pot obține sancțiuni mult mai blânde. Pentru apărător, strategia defensivă devine astfel un mix între argumente tehnice (existența sau nu a faptei) și calcule economice (merită sau nu să plătesc acum tot prejudiciul pentru a reduce drastic riscul penal?).

5. Evaziune fiscală și spălare de bani. Criminalitate economică organizată

Evaziunea fiscală de dimensiuni mari este rareori o infracțiune izolată. De cele mai multe ori ea apare în conexiune cu alte infracțiuni:

• spălare de bani – redistribuirea și „albirea” sumelor obținute prin evaziune prin circuite financiare aparent licite;
• fals în înscrisuri – facturi fictive, contracte de împrumut simulate, balanțe și registre contabile falsificate;
• abuz în serviciu sau corupție – atunci când funcționari publici sau persoane cu funcții de decizie facilitează activitatea evazionistă.

Raportul ONPCSB (Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor) pentru 2023 arată că una dintre cele mai frecvente tipologii este combinația „evaziune fiscală + spălare de bani”, în care fondurile rezultate din neplata TVA sau a impozitelor sunt „plimbate” prin conturi de firme interpuși sau persoane fizice, sub aparența unor tranzacții de vânzare-cumpărare sau împrumut.

În plan penal, aceasta înseamnă că inculpații riscă, în același dosar, să fie judecați pentru evaziune fiscală, constituirea unui grup infracțional organizat (art. 367 C. pen.) și spălare de bani, cu un potențial de condamnare cumulată substanțial mai mare decât pentru evaziune simplă. Aceasta justifică și interesul DIICOT și al Parchetului General pentru cazurile de evaziune cu structură de rețea.

6. Dimensiunea internațională: convenții, cooperare și standarde OCDE

Evaziunea fiscală nu este doar o problemă internă. Într-o economie globalizată, companiile și persoanele pot muta profituri, active și rezidențe fiscale între jurisdicții. De aceea, răspunsul internațional la evaziune și fraudă fiscală s-a articulat în trei mari direcții: schimb automat de informații, reguli anti-abuz și standarde comune de investigare a infracțiunilor fiscale.

La nivelul Uniunii Europene, două instrumente sunt esențiale:

• Directiva privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal (DAC – Directiva 2011/16/UE și modificările DAC2–DAC8), care obligă autoritățile fiscale din statele membre să facă schimb automat de informații despre conturi bancare, venituri transfrontaliere, rulaje pe platforme digitale, rulaje cu cripto-active etc., tocmai pentru a descuraja ascunderea veniturilor în alte state membre.
• Directiva anti-evitare (ATAD – Directiva (UE) 2016/1164), care impune măsuri anti-abuz în materie de impozit pe profit (reguli de limitare a deducerii dobânzilor, impozit pe ieșire – exit tax, norme CFC pentru societăți controlate din paradisuri fiscale, clauza generală anti-abuz). Scopul este să se reducă spațiul pentru planificare fiscală agresivă și pentru structuri transfrontaliere create exclusiv pentru a evita impozitarea.

OCDE a dezvoltat, la rândul său, un set de „zece principii globale pentru combaterea infracțiunilor fiscale” (Fighting Tax Crime – The Ten Global Principles), care recomandă statelor să asigure un cadru legal robust, resurse adecvate pentru autoritățile fiscale și parchete, posibilitatea tragerii la răspundere penală a persoanelor juridice, cooperare internațională extinsă și garanții pentru drepturile suspecților. România, ca stat membru OCDE din 2024, este chemată să-și alinieze practicile de investigare a evaziunii fiscale la aceste standarde.

În paralel, Convențiile pentru evitarea dublei impuneri, încheiate de România cu zeci de state, conțin, aproape invariabil, clauze de „prevenire a evaziunii fiscale” și permit schimbul de informații între administrații. În combinație cu DAC și cu standardul global de schimb automat de informații (CRS), aceste convenții fac mai dificilă ascunderea veniturilor în conturi externe ne-declarate.

7. Evaziune fiscală comparată: pedepse și politici în alte state

Comparativ cu alte state europene, România are în prezent un regim penal relativ sever pentru evaziunea fiscală, în special după majorarea pedepselor prin Legea nr. 126/2024. Un raport OCDE privind infracțiunile fiscale arată că, în majoritatea jurisdicțiilor, pedepsele maxime pentru evaziune variază între 5 și 10 ani de închisoare, cu forme agravate pentru prejudicii foarte mari sau pentru recidivă.

De exemplu:

• În Germania, evaziunea fiscală gravă (de regulă când prejudiciul depășește anumite praguri) poate fi sancționată cu până la 10 ani închisoare, iar practica instanțelor a evoluat spre pedepse efective cu executare atunci când prejudiciile depășesc 100.000–200.000 euro.
• În Italia, legislația prevede și ea pedepse de până la 8 ani pentru forme agravate de evaziune, dar există numeroase mecanisme de negociere și tranșare prin plată voluntară și tranzacții fiscale.
• În Franța, infracțiunile fiscale grave pot atrage până la 7 ani închisoare și amenzi foarte ridicate (inclusiv proporționale cu suma fraudată), mai ales când sunt implicate structuri off-shore sau conturi nedeclarate în paradisuri fiscale.

La nivel global, unele state (de exemplu Coreea de Sud) merg chiar mai departe, prevăzând pedepse potențial nelimitate pentru formele extreme de evaziune (în cazuri de prejudicii uriașe), după cum arată rapoartele OCDE. În multe țări, însă, realitatea practică este că dosarele de evaziune se finalizează adesea cu pedepse reduse în urma recuperării prejudiciului sau cu aranjamente de tip „plea bargain”.

Comparativ, România combină:

• un nivel relativ ridicat al pedepselor maxime (în special după 2024);
• mecanisme destul de generoase de reducere/nepedepsire prin plata integrală a prejudiciului;
• o cooperare tot mai intensă cu alte state prin schimb automat de informații fiscale și asistență judiciară în materie penală.

8. Perspective practice pentru contribuabili și apărători

Din perspectiva contribuabililor și a apărătorilor, câteva idei-cheie se desprind din actualul regim al evaziunii fiscale:

1. Zona „gri” dintre optimizarea fiscală legală și evaziune se restrânge. Regulile ATAD și DAC, combinate cu jurisprudența națională, fac mai greu de apărat structuri artificiale create doar pentru a evita impozitarea, chiar dacă la prima vedere totul pare „legal”. În litigii complexe, instanțele și organele fiscale privesc substanța economică a tranzacțiilor, nu doar forma juridică.
2. În dosarele penale de evaziune, strategia trebuie gândită „cu pixul în mână”, pe cifre. Este esențial să se stabilească exact cuantumul prejudiciului imputat și să se verifice dacă acesta corespunde realității fiscale sau conține și sume discutabile (de exemplu, ajustări care țin mai degrabă de interpretarea Codului fiscal). Pe de altă parte, trebuie evaluat impactul unei eventuale plăți integrale a prejudiciului asupra încadrării juridice și asupra pedepsei – uneori, plata poate face diferența între ani de închisoare și amendă penală.
3. Cooperarea sau tăcerea? În dosarele mari, organele de urmărire penală mizează tot mai mult pe „defectarea” unor inculpați care devin martori colaboratori sau denunțători, oferind în schimb perspective mai bune asupra pedepsei. Legea română nu are un regim de „plea bargain” identic cu cel din SUA, dar acordul de recunoaștere a vinovăției, combinat cu plata prejudiciului și eventual cu calitatea de denunțător într-o altă cauză, poate conduce la soluții sensibil mai favorabile pentru inculpat.
4. Nu în ultimul rând, pentru antreprenori și profesioniști (contabili, consultanți fiscali, administratori), mesajul este simplu: risc penal există nu doar atunci când „se fură statul la greu”, ci și atunci când se acceptă, conștient, „optimizări” care nu au bază economică reală și sunt făcute exclusiv pentru reducerea artificială a sarcinii fiscale. Într-un context de transparență fiscală sporită și cooperare internațională, astfel de decizii pot avea consecințe penale serioase, la ani distanță.

9. Concluzii

Evaziunea fiscală rămâne, în 2025, una dintre cele mai sensibile infracțiuni economice în România. Legea nr. 241/2005, în forma modificată recent, confirmă o politică penală de „mână forte” pentru dosarele cu prejudicii mari, dar păstrează – chiar întărește – logica stimulării plății voluntare a prejudiciului prin cauze de reducere și nepedepsire. La aceasta se adaugă contextul european și internațional: schimbul automat de informații, regulile anti-abuz, standardele OCDE privind investigarea infracțiunilor fiscale și cooperarea globală în materie de asistență juridică.

Pentru inculpați și apărători, provocarea este de a naviga acest cadru complex, înțelegând atât subtilitățile tehnice ale legislației fiscale și penale, cât și contextul internațional care face tot mai dificilă „ascunderea” veniturilor. În egală măsură, pentru contribuabilii onești, un sistem coerent și predictibil de combatere a evaziunii este, în final, o garanție că sarcina fiscală este distribuită mai echitabil și că cei care trișează nu au un avantaj competitiv injust.